Geneza poemului Luceafărul
Eminescu traduce basmul cules de Richard Kunisch, îl transpune în versuri, dând
naştere poemului Fata-n grădina de aur,
apoi prelucrează basmul versificat, manuscrisele poetului înregistrând 5
variante succesive ale capodoperei finale „Luceafărul”. Astfel, el creează un
poem original, având ca temă soarta omului de geniu, văzută în termeni
schopenhauerieni.
Fata-n
grădina de aur, basmul versificat al lui Eminescu, se
găseşte într-o formă fragmentată în Ms. 2258 şi, după cronologia stabilită de
Perpessicius, datează din 1873-1874, când poetul se afla la Berlin; versiunea
completă, aflată în Ms. 2281, a fost elaborată, după opinia aceluiaşi
cercetător, în 1875, la Iaşi. Perpessicius include textul însoţit de note şi
variante în ediţia sa academică: Eminescu
– Opere, vol. VI, Literatura populară.
Poetul menţine fabula propriu-zisă; episoadele basmului Das Mädchen im goldenen
Garten se regăsesc şi în Fata-n
grădina de aur, cu excepţia celui al urmăririi fugarilor de către tatăl fetei;
nu sunt introduse noi secvenţe, deci nu se poate vorbi despre inovaţii în ceea
ce priveşte structura epică.
Şi în prelucrarea versificată cadrul general este unul de basm. Poemul începe în maniera
specifică poveştii, cu formula „a fost odată...”, iar întâmplările sunt plasate
într-un timp mitic – „în vremi de
aur […] Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă/
Vorbeai cu zeii, de sunai din corn”.
Regăsim, din basmul cules, acelaşi motiv
al împăratului care avea o fată cu
chip răpitor, izolarea copilei într-o
vale stearpă, într-un palat din pietre scumpe şi grădini de aur. De frumuseţea
ei fără seamăn aude un fecior de împărat, care în forma versificată poartă
numele Florin. Firul naraţiunii se
deapănă întocmai ca în basmul lui Kunisch. Povăţuit de cele trei Sfinte şi după
încercări eşuate, eroul ajunge în valea tăinuită, străpunge cu sabia balaurul
pus de strajă şi se apropie de castel.
Notele de inspiraţie cultă, care apar cu
precădere în partea a doua a basmului, sunt preluate ca sugestii de către
Eminescu şi dezvoltate ulterior, cu o simbolistică lărgită şi transfigurată, în
variantele Luceafărului.
Cea mai semnificativă modificare faţă de
sursa de inspiraţie este aceea a finalului:
zmeul care fusese gata să renunţe la nemurire de dragul unei muritoare priveşte
cu tristeţe în urma fugarilor, dar nu se mai răzbună, ci-şi curmă plânsul şi nu
rosteşte decât în blestem:
„Fiţi fericiţi cu glasu-i stins a
spus
Atât de fericiţi cât viaţa toată
Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată.”
„Versificând
basmul lui Kunisch – remarcă Ion Rotaru – Eminescu se ţine foarte aproape de
textul german. Naraţiunea este intactă şi chiar secvenţele compoziţionale sunt
păstrate. Ceea ce însă n-a păstrat Eminescu este tocmai finalul. Alte
modificări făcute de poet sunt tot atâtea puncte de sprijin pentru ridicarea de
trepte înspre Luceafărul.”(Ion
Rotaru, Eminescu şi poezia populară)
