Răspuns :
Răspuns:
Spânul
Spânul desemnează un om fără barbă, lovit de o stârpiciune congenitală a sistemului capilar al feţei sale, „o specie de castrat”. Creşterea bărbii este rezultatul unei posibilităţi fiziologice expansive; lipsit total de ea, Spânul este exclusiv constrictiv, neted, lustruind ca o gresie, „dar pe asemenea piele se ascut tăişurile de brici. Când este stăpânul unei fiinţe vii, nu poate avea prin fire, decât un rol vampiric-comprehensiv faţă de ea; când însă această fiinţă păşeşte pe calvarul unei realizări iniţiatice, îi subţiază toate elementele individuale din ea, până dispar. Or, aceste elemente, sunt prin definiţie limitative şi de aici se vede rolul eminamente pozitiv al Spânului, fără ca el să-şi dea seama”.(Vasile Lovinescu)
În sens restrâns, Spânul poate fi socotit Diavolul, fiinţa de dincolo, aşa cum însuşi se prezintă – „Chima râului pe malul pârului” – sau cum îl avertizează craiul pe fiul său la plecare: - „În călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi pute; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”, aici „şugubăţ” însemnând „rău” sau „amăgitor”.
Fântâna
Fântâna este matricea miracolelor transmutaţiilor. Recipient inepuizabil, spaţiu de captare a izvorului , fântâna întruneşte sensurile cercetării, pe cel ale victoriei. Fântâna apare în diverse tradiţii ca izvor de apă vie, fântâna vieţii, fântâna nemuririi, a tinereţii veşnice. Prin apele ei mereu schimbătoare, fântâna simbolizează nu atât nemurirea cât o perpetuă întinerire. În diverse mituri şi tradiţii fântâna apare sub diverse, dar asemănătoare interpretări. În tradiţia orientală apare ca o fântână a vieţii hiperboreană, în tradiţia creştină ea este asemuită cu sângele şi apa care au ţâşnit din rana lui Hristos şi care au fost strânse în Sfântul Graal. În tradiţia irlandeză se vorbeşte despre o fântână cu apă tămăduitoare. La germani, fântâna lui Mimir conţinea apa cunoaşterii. Se poate observa o înclinaţie către acţiunile benefice ale apei fântânilor. Dar această apă, ca să rămână egală cu ea însăşi trebuie să fie mereu însufleţită, pritocită de „Duhul care suflă deasupra apelor”. Când o carapace o izolează de suflul creatot, apa se corupe, iar fântâna devine Iad, matrice de balauri.
Iată ce înţeles schematic dă Vasile Lovinescu, episodului cu fântâna: „Avem o dublă mişcare în interiorul fântânii: când se coboară Spânul în fântână, eroul nostru rămâne sus; când la rândul său, coboară el în puţ, Spânul se ridică la faţa pământului. Harap-Alb imprimă apei o mişcare expansivă, Spânul una constructivă; complementarismul lor transformă apa stătută într-o apă vie.
Castelul
În realitate, ca si in basme sau în vise, castelul este de obicei situat pe înaltimi sau în luminisul unei păduri: este o construcţie solidă şi la caare se ajunge greu. Castelul dă o senzaţie de siguranţa, ca şi casa in general, dar, în cazul său, este vorba de un grad sporit de securitate. Este un simbol al protecţiei.
Poziţia lui, insă, îl izolează întrucâtva în mijlocul câmpiilor, pădurilor sau colinelor. Ceea ce se află inlăuntrul său este despărtit de restul lumii, capătă un aspect îndepărtat, pe cît de greu de atins, pe atît de rîvnit. De aceea el figurează printre simbolurile transcendeţei: in operele de artă, ierusalimul ceresc la forma unei cetăţi cu sumedenie de turnuri şi flese, aflate pe vîrful unui munte.
Sfânta Duminică
Sfânta Duminică, deghizată într-o bătrână cerşetoare. Înzestrat cu calităţile cele mai alese, onest şi nobil, feciorul rămâne uimit în faţa calităţilor de clarvăzătoare ale acesteia, căci prin capacitatea acesteia de a vedea în viitor şi prin cele ce i le spune în legătură cu tot ceea ce se va petrece, feciorul o milostiveşte cu un ban, acum legându-se între ei o alianţă simbiotică.
Explicație:
Acesta e răspunsul întreg dar dacă vrei poți lua numai simbolurile