Mircea Eliade este cea mai puternica, mai tenace si mai captivanta energie
autoconstructiva din cultura româna. Sigur, multe au fost personalitatile care
au avut din copilarie constiinta propriei valori si viziunea împlinirii lor sociale,
profesionale, politice etc. însa nimeni nu s-a mai forjat si cizelat cu atâta
luciditate si insistenta, cu atâta siguranta si sistema. Iar asta iara - aparent -
eforturi teribile, oricât ar parea de "inumane" tentativele de privare de somn,
de claustrare si înfrângere a instinctelor si ispitelor.
La un capat de biografie, elevul de 15 ani care umple sute de pagini cu
întâmplari si cazuistica adolescentina, constient ca demiurgul din el este dator
sa însufleteasca literar lumea si ca, undeva, într-o "Academie din Apus", o "sala
imensa, plina de lume, a venit sa asiste la încoronarea mea". La celalalt capat,
savantul respectat Mircea Eliade avea 23 de ani când C. Noica (mai tânar cu
doi ani) scria despre acest "caz sufletesc înzestrat cu o posibilitate de creatie în
afara de ordinea comuna". Eliade, scria Noica în Vremea din 5 decembrie 1929
"e un om care a trait, care traieste, care loveste ideile, pentru a suferi de
replica lor brutala, care se agaseaza spiritual, zdruncinându-si si mentinându-si
totusi un echilibru, prabusindu-se si crescând. Niciodata un cuget de aici n-a
simtit mai aproape minunea experientei plurale si indisciplinate. I-a placut sa
se joace ideal, sa se distruga prin chin, sa încerce si sa se aventureze. A înteles
cel mai bine dintre noi
