O pedeapsă de o zi
Pe sub razele de soare ale unei primăveri târzii trece-n zbor o mândră floare.
Fura din mireasma florilor. Dansa prin bolta cerească. Trăia doar din plinul unei singure zi grăbindu-se la asfinţit către eternitate din care nu se mai putea niciodată întoarce pentru a dărui lumii din frumuseţea sa.
Mai avea aşa de puţin, doar câteva ore. Cum putea zâmbi, rotindu-se , dansând şi bucurându-se doar de o zi pe care unii o irosesc nepăsându-le.
Printre flori mărunta iarbă ascundea nebucurii, căci spre cer se înălţa o închisoare mult mai rea decât eternitatea ce trebuia să îl afunde în timp.
Natura se opri în loc. Soarele fu ultimul care anunţă plecarea lui. Bătea vântul uşor printre florile uitate-n lacrimii.Pământul fu loc de odihnă pentru el , căci odată atins de om lumea se transformă în iad, iar moartea într-un veşnic rai.
La pământ zăcea frumos şi micuţul fluturaş muşcând din visul dulce a unui al doilea regat. Avea un zâmbet la fel de dulce în care puteai să îţi adăposteşti tristeţea dacă credeai că s-a dus şi e total uitat.
Pentru un fluture lumea-i sicriu, iar viaţa o pedeapsă de o zi ce trebuie îndeplinită. Luna îi făcea schimbul soarelui şi fluturele eternităţii.
Undeva, pe o câmpie lângă un cimitir al fluturilor îl găsiţi acolo, căci bântuie veşnic prin suratele sale pe care le vedeţi în fiecare adiere de vară. Acei fluturi care se aşează pe
mâna voastră contopindu-vă cu o altă lume, o lume mai bună, cei care vă amintesc că viaţa e trecătoare şi e doar o mică bucurie înaintea celei adevărate.
