Trancrie două predicate nominale din poveste: Ellen, hai să ne-ntrecem pân' la colt!
Annemarie îsi aranjă mai bine în spate rucsacul voluminos, ca să echilibreze balansul manualelor.
- Eşti gata? zise ea privindu-şi prietena.
Nu, răspunse Ellen râzând. Ştii că n-am cum să câştig, am picioare mai scurte. Nu putem merge pur și
simplu, ca nişte oameni civilizati?
Ellen era o fetiţă de zece ani, scundă şi durdulie, spre deosebire de înăltuța și supla Annemarie.
Trebuie să ne antrenăm pentru întrecerea de vineri – săptămâna asta sigur câştig cursa feminină. Data
trecută am ieșit a doua, iar de atunci m-am antrenat în fiecare zi. Haide, Ellen, stărui Annemarie, măsurând distanta
până la următorul colt al străzii din Copenhaga. Te rog!
Ellen şovăi, dădu din cap şi îşi puse şi ea rucsacul pe umeri.
- OS, fie. Gata.
Start! strigă Annemarie.
Cele două fete începură să alerge de-a lungul trotuarului. Părul blond-argintiu al lui Annemarie flutura în urma
ei, în timp ce lui Ellen îi săltau pe umeri cozile brune.
- Aşteptați-mă şi pe mine! strigă micuţa Kirsti, rămasă în urmă.
Însă cele două fete mai mari nu o băgară în seamă.
Annemarie a depăşit-o imediat pe Ellen, deşi i se dezlegă șiretul de la un pantof în timp ce alerga pe strada
Østerbrogade, pe lângă magazinaşele şi cafenelele din cartierul în care locuia, situat în partea de nord-est a Copenhagăi.
A trecut râzând pe lângă o bătrână doamnă îmbrăcată în negru, care ducea o plasă de cumpărături. O altă doamnă, mai
tânără, care plimba un copil în cărucior, s-a dat la o parte ca să-i facă loc. Colțul era chiar în față. Annemarie ridică
privirea, gâfâind, imediat ce ajunse la colt. Se opri din râs. Inima parcă încetase să-i bată.
Halte! ordonă soldatul pe un ton aspru.
Pe cât era de familiar acest cuvânt german, pe atât era de înfricoşător. Annemarie îl auzise de nenumărate ori
până atunci, dar niciodată nu-i mai fusese adresat ei în mod direct.
În spatele ei, Ellen încetini şi se opri. Rămasă mult în urmă, Kirsti înainta cu greu, îmbufnată că nu o așteptaseră
şi pe ea.
Annemarie se uită în sus. Erau doi. Asta însemna două căşti, două perechi de ochi reci care o priveau cu duritate
şi patru bocanci înalți și bine lustruiți, înfipfi în trotuar, și care îi blocau drumul spre casă. Şi mai însemna două arme, pe
care soldaţii le ţineau strâns. Intâi se uită la arme. Apoi, într-un final, se uită la chipul soldatului care îi ordonase să se
oprească.
- De ce alergi? întrebă vocea aspră.
Daneza lui scârțâia. ,,Trei ani", gândi Annemarie cu disprep. ,,De trei ani sunt la noi în fară și încă nu ne
vorbesc limba
- Mă luasem la întrecere cu prietena mea, răspunse ea politicos. In fiecare vineri, la noi în şcoală, se
organizează concursuri şi vreau să mă prezint bine, aşa că...
Vocea i se stinse, lăsând fraza neterminată. „Nu vorbi prea mult", își spuse. ,, Răspunde-le şi atât.“
Numără stelele de Lois Lowry

Nu e atât de greu doar vă alegeți două. Dau și coroana​