Explicație:
Honorine este servitoare la conacul Vidalia. Viața ei este cam plictisitoare, întrucât nu face altceva decât să șteargă praful de pe tot felul de comori aduse din lumea întreagă și să viseze în fața numeroaselor hărți ale lumii care se găsesc aici.
Totul se schimbă atunci când prinde doi marinari care jefuiesc biroul lordului Vidalia și apoi pornește în urmărirea unei fete cu aripi care se pierde în noapte. Dintr-o dată, Honorine este prinsă în mijlocul unei bătălii între echipajul unui vapor spectaculos și o serie de constelații mitice. Stelele de pe cer au prins viață pentru a se apăra de cei care vor să pună stăpânire pe puterile lor. Spre surprinderea ei, Honorine este piesa centrală a acestei lupte, punctul de întâlnire dintre magie și știință, dintre cărări bătute sau necunoscute. Dar poate o fată curajoasă să aducă laolaltă două tabere prinse într-o luptă pe viață și pe moarte înainte ca acestea să dezlănțuie un spirit malefic mai străvechi decât stelele? Ritm alert, personaje credibile, decor original... Tinerii cititori, dar și adulții cărora le plac lecturile în care aventură se împletește cu fantezia se vor îndrăgosti de Honorine. - Kirkus Reviews Lindsey Becker scrie romane de ficțiune pentru tineri. Fantome, monștri, fiare sălbatice, copii care iubesc magia și aventura - toate acestea se regăsesc între paginile ei. Îi plac filmele, cărțile și diferite arte și meșteșuguri. Hoțul de stele este romanul ei de debut. Fragment din romanul "Hoțul de stele" de Lindsey Becker: "Lordul Vidalia nu li se alătură pentru prima lansare a albinelor. Sănătatea i se șubrezise atât de mult încât nu mai putea urca pe scări. Dormea tot mai mult și părea confuz pentru perioade lungi când se trezea. Sirona era singura care-l mai putea ajuta acum, iar Honorine simțea, pe lângă toate celelalte, apăsarea stării sale înrăutățite pe măsură ce se apropiau de țărmul estic al Africii în căutarea Săgetătorului. Nu putea permite că lordului Vidalia să i se întâmple ceva înainte să apuce să-l revadă pe Francis. Carina era deja sub Marea de Eter, înapoi în atmosfera terestră când Honorine ieși pe punte. Eridan și Astraea stăteau sub un pâlc de mesteceni lângă balustradă când Honorine se apropie împreună cu Lux și un coș plin cu albine. Peisajul din fața lor era foarte diferit de ultimele locuri pe care le vizitaseră. Întins pe toată lungimea orizontului era oceanul care se lovea de un ținut de valuri încremenite și roșiatice de gresie care întindeau pe kilometri întregi, înălțându-se apoi în dune de nisip înalte ca niște munți. - Unde suntem acum? întrebă Honorine. - În cel mai vechi deșert din lume, răspunse Lux. - Cum găsești pe cineva aici? întrebă Honorine, privind în sus și-n jos la coasta nesfârșită și pustie. Nu existau case, nici drumuri sau orașe. Se vedea doar un peisaj repetitiv de nisip și rocă. Nu se gândea la arcaș, ascuns undeva printre dune, ci la Francis, care probabil era de unul singur acolo. - Mai întâi, dă-le drumul albinelor, spuse Lux, arătând cu botul către coș. Nautilus e aici deja și trebuie să-i distragem atenția. - Poftim? zise Honorine uimită. - I-am zărit nava în largul coastei când am coborât de pe Eter, spuse Eridan. Am trimis o furtuna mică să-l încetinească, dar cel mai probabil va ajunge și el azi pe uscat. - Ceea ce înseamnă că trebuie să ne întoarcem pe cer înainte răsăritul soarelui, adăugă Astraea. Ești gata?"
