Versurile "... și tu ai fost întâiul ce s-a-ncrezut că sunt/ cărări ce duc spre raiuri și-aicea pe pământ" conturează imaginea unui visător, de care eul liric este îndrăgostit. Fiind suficient de curajos încât să-și imagineze că paradisul poate fi descoperit cât timp omul încă trăiește, ființa iubită s-a aventurat să creadă că lângă eul poetic poate descoperi fericirea absolută. Astfel, planeta Pământ devine un mediu care se autodepășește, nu mai are limitele specifice de până atunci, ci poate să le ofere îndrăgostiților tot ceea ce au nevoie pentru a se putea simți ca în rai. Această transfigurare a Pământului are loc datorită sentimentelor puternice ale cuplului, care vede lumea prin alți ochi, fără a mai observa defectele ce abundă în aceasta lume, concentrându-se numai asupra aspectelor pozitive ale vieții.
