Literatura, și mai ales poezia, sunt considerate o adevărată artă a cuvântului, menit să creeze lumi noi, prin care poetul reinventează universul real, aderând la principiul fanteziei creatoare. În acest sens, mesajul textelor este evidențiat prin sensurile conotative ale termenilor, ce formează imagini artistice sau figuri de stil.
Autorul poeziei "Și era ploaie cu senin" este Mihai Eminescu, un poet ce a reprezentat cu succes poezia, fiind considerat cea mai importantă voce poetică din literatura română. Textul liric propus se înscrie în seria poeziilor romantice, cristalizând, în câteva figuri de stil inedite, teme și motive relevante pentru opera lui Eminescu: tema naturii, aflată în corelație cu tema iubirii, și a motivul ploii.
Opera debutează prin reluarea titlului în incipit, reluat și amplificat de două ori în cele cinci strofe, transmis prin repetiție. Astfel, primele trei strofe redau portretul unei naturi vii, purificate de ploaie, renăscută prin sosirea primăverii, fiind folosite, în acest scop, o combinație măiestră de figuri de stil: epitet: "dulce miros", epitete cromatice: "bolta-albastră", "dalbă sară", personificare:"mândru soare". În aceast peisaj, pe care ploaia îl încarcă de energie, se construiește imaginea cuplului etern, marcată de apariția iubitei din strofa a patra. Întregul univers este perceput de cuplul de îndrăgostiți sinestezic, în text fiind valorificate imagini vizuale: "Și numai ochii tăi cei mari / Privesc la mine". Imaginile artistice au o mare sugestivitate, relevând simbioza totală dintre om și natură, dar și contribuția naturii în sentimentul de iubire: "Atât de dulce și de plin", "cu-așa văpaie", "senin cu ploaie".
Așadar, mesajul și mijloacele artistice folosite se pun reciproc în valoare. Poezia este o idilă, o meditație asupra naturii, dar și o definiție metaforică a iubirii, că stare perpetuă și dorință de reîntâlnire.
