Răspuns :
Răspuns:
Pentru unii, Napoleon e unul dintre cei mai străluciți oameni care au trăit vreodată, un legislator vizionar și un cuceritor îndrăzneț. Pentru alții, Corsicanul a fost doar un tiran nemilos, a cărui obsesie pentru război și putere a produs un genocid estimat la 6 milioane de morți.
Ca tânăr ofițer, a condus reprimarea unei revolte populare, fiind primul militar care a ordonat să se tragă cu tunurile în parizieni. Acest masacru i-a adus gradul de general la doar 26 de ani, și i-a înlesnit încredințarea următoarelor campanii, în Italia și Egipt.
Italienilor, Napoleon li s-a prezentat ca un eliberator, un ambasador al Revoluției, aducând cu sine legi progresiste. l
Pe lângă geniul militar, Napoleon avea și talentul unui propagandist, care și-a construit abil propriul mit, ba chiar s-a îngrijit de felul cum va fi privit de posteritate. A început să editeze publicații apologetice încă de pe când era un simplu ofițer. Chiar și faimoasa butadă ”O imaginea face cât o mie de cuvinte” îi e atribuită, așa că a comandat numeroase tablouri ale sale și ale bătăliilor purtate. Iar când realitatea îi era potrivnică, nu se sfia nici de minciuna sfruntată. În Orientul Mijlociu, Napoleon nu a reușit să cucerească fortăreața Acra, dar a trimis vești la Paris că a ras cetatea din temelii. În realitatea, armata sa era decimată, așa că a ordonat ca, în timpul retragerii, răniții și bolnavii de ciumă să fie otrăviți, apoi și-a abandonat de tot armata din Egipt, pentru a pleca precipitat la Paris să preia puterea.
Prin intrigi și politica pașilor mărunți, a cucerit puterea dictatorială asupra Franței. În ciuda acestei sete de putere, reformele sale i-au adus susținerea și admirația unor personalități importante, inclusiv în țări cu care Franța s-a aflat în război: Ludwig van Beethoven, GF Hegel, Heine. Codul Civil, a cărui redactare a supravegheat-o, e încă printre legile fundamentale ale Franței, cu doar mici modificări, fiind o sursă de inspirație pentru legislația din cele mai multe țări ale lumii vestice. Napoleon a adus progresul în organizarea statului, educația publică și sistematizarea orașelor.
Napoleon s-a încoronat împărat al Franței într-o ceremonie oficiată de Papa în catedrala Notre Dame de Paris. Acest artificiu e încă o ilustrare a ingeniozității napoleoniene în materie de imagine, dar și a viziunii cinice pe care o avea asupra religiei, pe care o privea ca pe o simplă unealtă de control al maselor în mâna politicienilor. Mult mai târziu, Napoleon chiar l-a sechestrat pe Papa, luând în stăpânire și teritorii ale Vaticanului.
Bonaparte și-a dus mai departe visul de a îi imita pe Cezar și pe Carol cel Mare printr-un imperiu european, după ce a zdrobit Austria și Prusia, și a obținut acordul Rusiei pentru o blocadă împotriva Angliei. În acest moment, Franța, care avea o superioritate demografică față de toți vecinii săi, devenea stăpânul incontestabil al Europei continentale. Dar odihna nu era niciodată o opțiune pentru impetuosul cuceritor.
În ultimele sale zile, Napoleon a considerat campaniile următoare din Spania și Portugalia cea mai mare greșeală a sa, după ce războiul de gherilă i-a măcinat forțele armate. Dar istoricii sunt încă și mai critici cu campania urmatoare, cea de invadare a Rusiei. Deși trupele franceze au luat în stăpânire o Moscovă incendiata de ruși înainte de fugă, Napoleon a fost nevoit să se predea. Cea mai mare parte a armatei sale a pierit în cumplita iarnă rusă și hărțuită de mici grupuri armate de diferite naționalități. Ca și în deșertul Palestinei, Napoleon și-a abandonat trupele în gerul stepelor ruse, fugind din nou la Paris din rațiuni politice. De această dată, o minciună nu mai putea acoperi cruda realitate. Napoleon pierduse în Rusia peste 90% din armata de 400.000 cu care plecase.
Bonaparte a abdicat de doua ori la tron, de fiecare dată fiind exilat pe câte o insulă. A încercat să se sinucidă, dar otrava pe care o păstrase nu și-a făcut efectul. Și-a recuperat rapid moralul, pentru a se comporta ca un guvernator conștiincios al insulei Elba. În mai puțin de un an a reușit să evadeze de pe Elba, iar soldații trimiși să-l captureze au sfârșit prin a-l aclama. În ciuda acestei întoarceri triumfale, a fost o revenire de scurtă durată, încheiată cu înfrângerea de la Waterloo.
Napoleon Bonaparte a fost căsătorit de două ori, cu Josefina și Marie Louise, dar a avut și o sumedenie de amante. A divorțat de Josefina pentru că nu îi putea oferi un urmaș la tron, alegând-o pe Marie Louise, o reprezentantă a dinastiei Habsburgice, casa imperială a Austriei. Dar această alianță cu una din cele mai impunătoare familii regale din Europa nu l-a împiedicat să și lupte cu Austria, când interesele i-au cerut-o. A existat și o femeie celebră care l-a refuzat pe Napoleon în plină glorie: sora țarului rus, cu care încercase de asemenea un mariaj din interes, îinainte de căsătoria cu Marie Louise.
Era mai presus de toate un om de spirit, unele dintre cele mai profunde și mai spirituale aforisme fiindu-i atribuite.