Educația religioasă pornește de la glasul iubitor al mamei, de la îndemnul întăritor al tatălui, de la povața bunicilor, cuvintele inspirate vor răsuna în inimile lor pentru totdeauna. Învățăturile înțelepte și iubitoare, primite cu toată încrederea în prima copilărie, vor fi axiomele vieții lor. Vor fi acele pietre scumpe din cutia cu bijuterii a celor mai dragi amintiri, alături de chipurile familiare. Desigur, dacă această formă de educație religioasă familială, bazată pe învățătura Bisericii, chiar există. Și aceia dintre copiii care beneficiază de ele, într-un neam care a păstrat firul tradiției creștine, inclusiv sub presiunea comunismului, le rememorează nu doar ca simple învățături, ci ca izvoare permanente de har, venit din rădăcina strămoșilor. Educaţia religioasă contribuie din plin la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viaţa activă şi în societate. Dimensionată şi realizată în acord cu necesităţile psihice specifice fiecărei vârste, această componentă a educaţiei integrale are, mai întâi, o funcţie informativă, respectiv de punere la dispoziţia elevilor a unui set de cunoştinţe specifice, cu caracter dogmatic, liturgic, de istorie şi filozofie a religiilor, dar şi un pronunţat caracter formativ, de interiorizare şi traducere în fapte de viaţă a normativelor religioase.
Prin intermediul educaţiei religioase se asigură un sens vieţii credincioşilor, o direcţie şi un mod de a exista, o perspectivă ce depăşeşte imediatitatea faptică. Totodată, se urmăreşte realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu, ceea ce presupune din partea omului o permanentă curăţire de patimi şi o creştere în virtute. Ea are în vedere cele două componente de bază ale oamenilor: sufletul şi trupul. În tradiţia creştină, trupul nu este un simplu depozitar sau o umbră a sufletului, ci un element esenţial al naturii omeneşti.
