Răspuns:
După o lungă călătorie cu mașina, am ajuns în sfârșit aici. Eram pe terasa Vilei Trandafiru, lumea îmi era practic la picioare, puteam simți cum aerul pădurii îmi invada fiecare părticică din corp spunâdu-mi că îi aparțin.
Întorc capul și văd soarele cum își scufunda razele în apele repezi ale Oltului, jocul libelulelor străvezii care se-ntrec în această horă a bucuriei. Râsul câtorva copilași care se scaldă în piscina de alături a umplut toată zarea, creând o oarecare opoziție între singurătatea/pustietatea naturii și viața zbuciumată a oamenilor. Oamenii se simt bine, o pauză de la viață aglomerată de oraș și puțină ieșire din rutina zilnică fac numai bine.
Cerul albastru, puțin presărat cu nori ca de vată de zahăr, inundă și trezesc o liniște sufletească de un mare dor de a trăi la nesfârșit aceste clipe.
Revenind, nu-mi pot imagina câte mistere poate ascunde pădurea din fața mea. Crengile copacilor se apleacă încetișor la fiecare trecere a unui om de parca-i cheamă și șoptesc că asta e adevăratul rai. Atâta vegetație și acest miros îmbietor al florilor rătăcite pe la rădăcinile copacilor, te poartă intr-o lume de poveste unde totul este posibil. Iubesc pădurile și mereu am căutat o oarecare conexiune între mine și ele, fiind pasionată să le explorez tainele și fiecare amănunt care este ignorant de cei din jur.
Zborul unei albine rătăcite îmi este drag, îmi înconjoară de câteva oriumea în care m-am aventurat și mi se oprește pe mână, tragandu-si sufletul. Se dovedește a fi calmă, sunt una de-a ei și ne bucurăm amândouă de minunățiile pământului, dar și de maiestuoasele coroane impunătoare ale copacilor de nedescris.
Magia mi-a fost ruptă de strigătele calde ale mamei care mă chemau la o plimbare, fiind una din cele câteva mici bucurii cu adevărat importante ale vieții. Vreau să subliniez că natura si-a lasat foarte mult amprenta in acel loc, neputând să fie alungata de oameni.
Sper că te-am ajutat, nu prea consider că e foarte bună, dacă e ceva, scrie-mi..
