Venea vara. Copii erau tare fericiti.Mircea, un exemplar mai rar, intra in fosta lui casa. Stia ca aclolo locuiesc acum diferite animale. Nu stia daca erau oameni. Intra. Usa se deschise, rupand panza de paianjen atasata ei. Infricosat de privelisteaa sinistra, intreba sfios:
-Alo? E cineva?
Nu-i raspunse nmimeni. Casa era pustie. Dar animalele? Ele nu locuiau aici? Incepu sa cerceteze. Accidental, ferinduse de o panza imensa de paianjen, dadu peste un cuib de vrabie. In el locuia o intreaga famile. Puii, ramasi singuri, ciripeau. Le era foame. Imediat, de nicaieri, rasarii mama loc cu un vierme in cioc. Mircea se dadu inapoi. Nu voia sa sperie minunata famile de necuvantatoare.
Departandu-se de cuib, privii pe fereastra. Din acel ungher natura arata minunat! Desi salbaticita, era totusi minunata. Mircea considera ca asa ii statea bine naturii: fara sa se amestece omul. Insa, din nefericire, vazu un caine. Din atitudinea lui isi dadu seama cu usurinta ca el voia sa manance puii de vrabie. Instinctiv, avu o tentativa de protejare. Aceasta a fosta foarte puternica, astfel incat tentativa a devenit fapt.Luand cuibul in brate, fugii. Voia sa protejeze puii de orice pericol.
Ajuns cu puii acasa, acesta le darui lor hrana.
Acest fapt a fost o lectie importanta pentru Mircea. De atunci, a dat mai des pe la cursul de ecologie. Acum stia cum sa se comporte cu puii. Era prietenul lor.
