Neica Visarion, cum îi spunea toată lumea, ne călca pragul de două ori
pe an, când venea cu botezul. El era preotul acelui sătuc de munte,
unde trăiau bunicii mei. Mai la o dată, să fi fost și eu mai mărișor,
taica părintele îmi zise : "Tu dacă înveți carte, vei fi om mare !"
Cred că a zis mai abitir pentru urechile bunicii, că eu n-am băgat de
seamă. Abia peste 3-4 ani, când neica Visarion era una cu pământul,
iar bunica mea se tot văita de șale, am prins iar vorbele de-atunci.
Eram acum un elev silitor, cu coroniță pe cap la terminarea fiecărui
an de școală. Dar mare încă nu eram...
Peste cam doi ani, într-o vară ploioasă, vânturând câteva muzee,
cu bunicul Spiridon, am tot văzut portrete și autoportrete , agățate
pe ziduri, destul de spălăcite, amintind oameni care au fost și
acum nu mai sunt. Nici bunica mea nu mai era, dar la noi în casă nu aveam nici un tablou cu scumpa și fermecătoarea mea bunică.
Spun fermecătoare, pentru că bunica era mare, dar mare famazoancă,
ea știa nenumărate descântece, pe care le împărtășea celor în suferință,
iar mie mi-a dăruit, cu mereu infinită duioșie, doar unul, un singur descântec, descântecul de deochi... Era un adevărat balsam, când veneam seara în casă, după ce mă tot hârjoneam cu fetele de pe uliță.
