Vasile Porojan
In aceasta carte este vorba despre Vasile Alecsandri povestindu-ne de un prieten al lui din copilarie care era un rob tigan si isi petrecuse copilaria cu el. Vasile Porojan era cel mai bun prieten al lui Alecsandri, stateau nedespartiti. Inventau joculete, dar faceau si nazbatii, furau mereu, dar doar Vasile Porojan era pedepsit de jupaneasa numita ”Gahita”. Pana la urma, Vasile Porojan a ajuns pitar si ei se puteau intalni doar duminica. Intr-o zi, Porojan venise cu o telegrama unde scria ca Alecsandri era trimis la Paris. Alecsandri s-a intors acasa, iar Porojan auzind asta s-a intors la Mircesti si autorul la pus in functia de pitar. Dupa ce i-au murit parintii, Alecsandri a eliberat toti tiganii de sub robie. Stand la masa in gradina, autorul vede ca se apropie cineva, era Porojan nespalat si cu hainele ”trase de caini”. Alecsandri la ajutat cu haine noi si cu un pat de dormit. Dupa 2 zile fuge, autorul vazandu-l bolnav si sarac. Invins de boli aspre, Vasile Porojan moare.
Rezolvare:
Vasile Porojan", privită sub aspectul tipologic al fondului faptic, are un real substrat autobiografic. E concepută sub forma unei scrisori către un prieten şi aduce in subiect un prim erou-copil din lietratura română. Schiţa incepe cu mărturisirea unei dureri (Am pierdut in zilele trecute un tovarăş de copilărie; Am pierdut in Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al inceputluli vieţii mele, rivalul meu in giocul de arşice şi in azvârlitura de pietre de asupra bisericii sfântului Ilie…). amărăciunea şi nota mişcător omenească se imbină de la bun inceput cu o nostalgie uşor sentimetnală, căci scriitorul prezintă, de la viziunea virstei de 60 ani, un crâmpei curat de copilărie, dominat de fericirea jocului şi al preiteniei dezinteresate. Inventivi, fericiţi in jocurile lor războinice, „meşteri in arta de a fura merele şi perele", neobosiţi la „Puia gaia", la „Poarcă", la „Ţurcă", „eram mândri unul de altul"… Prozatorul invocă bucuriile şi necazurile copilăriei, ispita jocului şi a şotiilor de tot felul, relatează despre toate cu o complezenţă moale, inţeleaptă, iertătoare, iar pe alocuri cu o notă d eumor şăgalnic. Işi aminteşte anii de studii la pensionul Cuenim, când cea mai fericită petrecere era să se urce pe capra unei trăsuri vechi şi să viseze „De acolo priveam cu melancolie dealurile Socolii, /…/ Dorul de călătorii ce deşteptase in mine…".