Codrin
Codrin este câinele nostru, botezat după vărul Codrin, de la Bărbulețu,
care ni-l adusese acum doi ani, pe toamnă. Ni-l adusese în servieta lui
dolofană, alături de o sticlă de tescovină, "parfum !", cum îi zicea bunicul Spiridon, de câte ori sorbea câte un păhărel din licoarea gălbuie.
Într-o noapte, pe la jumatea lui februarie, în iarna ce-a trecut, bunicul
a ieșit repede din casă, luând cu el pelerina lungă din piele neagră,
lanterna de miner, fixată pe frunte, și toporașul de munte, pe care-l
păstra după ușă-n cămară. Codrin lătra într-una !
După ceva timp, cam un sfert de ceas, eu și bunica auzirăm două
pocnete puternice. "Nu-i a bună... !", zise bunica, apoi aprinse o lumânare
și mai apoi candela de sub icoana cu Maica Domnului.
Se făcuse liniște, Codrin scheuna ușor, foarte rar.
Pe zăpada înghețată se auziră pași apăsați... "E bunicul", zise repede
bunica, iar fața i se lumină.
Ușa se deschise și bunicul apăru, fără pelerină, pe care de obicei o
lăsa pe sală, dar cu toporașul în mâna dreaptă, iar în stânga ținea
lanterna.
Duse toporașul și lanterna în cămară, la locul lor, se așeză calm la masă,
pe scaunul lui din colț. Ne privi câteva clipe, pentru noi foarte lungi,
apoi zise cam în șoaptă : "O vulpe..."
Scoase de sub masă sticla de tescovină, o clătină puțin și trase
două înghițituri scurte. "O afurisită...!", mai zise el.
"Și Codrin... ?", am întrebat eu. "E bine acum, a rupt lanțul și s-a luptat
cu fiara." zise bunicul și mai trase un gât de tescovină, apoi duse sticla
sub masă.
A doua zi de dimineață am descoperit urmele conflictului din noapte:
pete de sânge, cu păr negru și păr roșcat, se întindeau pe zăpada albă
din grădină, în spatele cotețului unde dormeau găinile și cocoșeii.
"Dacă nu era Codrin, ne-ar fi cărat toate puicuțele", zise bunica, în timp
ce mătura cu răbdare zăpada murdară de sânge.
