“Il m şi acum înaintea ochilor, îşi aminteşte Nicolae Gane. Ce frunte încărcată de gânduri ! Ce privire măreaţă şi visatoare, izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească ! Ai fi zis că plutea într-o atmosferă suprapământească’’.
Alexandru Vlahuţă a avut ocazia să-l cunoască în anul 1879, când îl aseamănă cu,, un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru , ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare cu ochii duşi, osteniţi de gânduri’’.
Aceeaşi privire îl încântă şi pe Nicolae Petraşcu, care ne spune că ochii poetului erau,, umbriţi şi adânci, pe care arareori ţi-i dat să-i priveşti, căci vorbea cu ei mai mult plecaţi în jos ; în clipa în care trecea pe dinainte, surprindeai în ei pâlpâitul unei lumini incandescente, ca un scăpărat al focului tainic ce-i ardea sufletul’’.
Anghel Dumitrescu îl numeşte ,, poetul cu cap de Apollo’’. Această afirmaţie este confirmată şi de fotografia din anii tinereţii, executată în 1869. Privirea ochilor lui Eminescu era melancolică, după cum melancolic îi era şi zâmbetul.
