Răspuns :
Zi călduroasă de vară... Pe cerul albastru ca peruzeaua nu se întrevede nici un nor. Doar uneori câte o pasăre brăzdează văzduhul cu zborul său asemenea unei săgeți țintite bine de ochiul vigilent al vânătorului. E așa de cald că întreaga natură pare împietrită sub arșița dogoritoare. Soarele aruncă nemilos săgeți de foc spre pământul brăzdat adânc de secetă.
Eu îmi caut oaza de liniște și răcoare în această zi fierbinte. Cu greu m-am hotărât să străbat singur drumul prăfuit până la marginea satului, acolo unde râul își clipocește fericit undele pline de viață. Mă hotărăsc cu greu asupra locului unde voi poposi. Pâlcurile de sălcii mă îmbie cu răcoarea umbrei lor. Pletele verzi stau pavăză în calea dogoririi soarelui. Ah, ce bine este! În compania cărții mele de suflet (Robinson Crusoe) mă las purtat pe aripi de vis și imaginație. Zgomotul discret al apei, ca un murmur neîntrerupt, îmi accentuează această stare. Parcă eu sunt eroul cărții, parcă eu m-am trezit uitat de toți pe o insulă pustie și sunt unicul stăpân al întregului paradis ce mă înconjoară.
Căldura m-a toropit chiar dacă am drept adăpost umbra copacilor. Am lăsat cartea și pornesc spre râu. Apa mi se pare cam rece, impactul îmi dă fiori plăcuți și pornesc înot învăluit de apa răcoroasă. Am uitat de arșiță și căldură. Acum nu simt decât confortul revigorant al apei și mișcării. Undele râului mă cuprind ca într-o îmbrățișare. Îl înțeleg perfect pe Nică din ”Amintirile” lui Creangă. La fel ca el, și eu aș da orice pentru a petrece aceste clipe nestingherit.
Seara se lasă pe nesimțite. Simt puțin din răcoarea binefăcătoare ce mi-o dăruiește apusul de soare. Parcă și natura se dezmorțește. Câteva păsări se ivesc pe crengile de deasupra capului meu, parcă să mă îmbie să mai stau. Puțin nehotărât, pornesc spre casă pe aceeași uliță prăfuită...
Eu îmi caut oaza de liniște și răcoare în această zi fierbinte. Cu greu m-am hotărât să străbat singur drumul prăfuit până la marginea satului, acolo unde râul își clipocește fericit undele pline de viață. Mă hotărăsc cu greu asupra locului unde voi poposi. Pâlcurile de sălcii mă îmbie cu răcoarea umbrei lor. Pletele verzi stau pavăză în calea dogoririi soarelui. Ah, ce bine este! În compania cărții mele de suflet (Robinson Crusoe) mă las purtat pe aripi de vis și imaginație. Zgomotul discret al apei, ca un murmur neîntrerupt, îmi accentuează această stare. Parcă eu sunt eroul cărții, parcă eu m-am trezit uitat de toți pe o insulă pustie și sunt unicul stăpân al întregului paradis ce mă înconjoară.
Căldura m-a toropit chiar dacă am drept adăpost umbra copacilor. Am lăsat cartea și pornesc spre râu. Apa mi se pare cam rece, impactul îmi dă fiori plăcuți și pornesc înot învăluit de apa răcoroasă. Am uitat de arșiță și căldură. Acum nu simt decât confortul revigorant al apei și mișcării. Undele râului mă cuprind ca într-o îmbrățișare. Îl înțeleg perfect pe Nică din ”Amintirile” lui Creangă. La fel ca el, și eu aș da orice pentru a petrece aceste clipe nestingherit.
Seara se lasă pe nesimțite. Simt puțin din răcoarea binefăcătoare ce mi-o dăruiește apusul de soare. Parcă și natura se dezmorțește. Câteva păsări se ivesc pe crengile de deasupra capului meu, parcă să mă îmbie să mai stau. Puțin nehotărât, pornesc spre casă pe aceeași uliță prăfuită...