Trecuseră deja câțiva ani de la intrarea noastră glorioasă în Societatea de Îndreptat Lumea. Era o zi de august care topea toate contururile și făcea orașul să pară ca o cocă, oamenii se refugiaseră prin case, iar Strada Maiakovski era pustie. Numa
i
soarele călătore
a încet de tot de-
a lungul ei, umplând rigolele de lumină. (...)
Era încă vacanță și, fiindcă afară era neobișnuit de cald pentru un oraș de munte, nu prea aveam ce face. Dina împlinise 14 ani și știa deja o mulțime de lucruri despre viață, care pe mine mă lăsau nedumerită. Doru făcea tot soiul de descoperiri pe cont propriu. Ca întotdeauna Matei era cel mai vioi din grupul nostru, venea mereu cu câte o propunere neașteptată. Cât despre mine, eram cu siguranță cea mai notofleață dintre totți, credeam orice mi se spunea, luam totul în serios și nu înțelegeam deloc metaforele, așa că e de mirare că tocmai eu am ajuns, cum s
-ar zice, scriitoare.(...)
După ce ne
-
am tot foit căutând o idee bună de a petrece timpul, Doru, care aduna încă de pe atunci povești de familie,
ne-
a întrebat dacă știm despre bătrânul nostru unchi, mă rog, să zicem unchi, de fapt o rudă mai îndepărtată, care ține un anticariat. Eu nu știam de el, știam doar, întâmplător, ce înseamnă un anticar, fiindcă aveam unul în apropiere și treceam des pe lângă vitrina lui cu cărți închise și deschise. Așa că, atunci când Dina s
-
a uitat la mine și mi
-
a spus că nu are nici o legătură cu cariile sau cu anticariile( eram mereu amenințați de tata
-
mare, care făcuse și muncă de stomatolog
la cabinetul lui din casa
noastră, că, dacă nu ne spălăm pe dinți, o să facem carii), cred că n
-
o să vă mirați că m
-am bosumflat. Habar n-aveam de ce are
un nume atât de cariat, dar știam, oricum, că înăuntru se vând și se cumpără cărți vechi.(...)
Mai târziu, când am început să înțeleg mai multe, părinții mi
-
au confirmat că unchiul acesta inventase un pix de lemn cu pastă, numai că o făcuse “ artizanal”, împreună cu un prieten. Am văzut și brevetul. Însă inventatorul oficial a ceea ce numim astăzi pix e altcineva, nu mă întreba cine. Și
-atunci am auzit glasul plin al Dinei: -
A, păi vreau neapărat să
-
l cunosc și eu...
Am îngânat-
o imediat, ca ecoul, cum făceam adesea:
-
Păi vreau să
-
l cunosc și eu! (...)
Și cum nicăieri nu era umbră, am mer
s de-
a lungul străzilor topite până la marginea de sus a orașului cu case vechi,
unde, într-
o curte interioară lunguiață, plină de iarbă și tufe, își avea bătrânul anticar intrarea în magazinul de comori.
Ne-
a primit de parcă ne cunoștea dintotdeauna și ne
-
am împrietenit imediat, deplin, cum, uneori, te împrietenești cu
un om dintr-o carte. (...)
Ș
i-ntr-
o zi, Dina, care se gândea la toate ca un om mare, a hotărât că trebuie să îi facem și noi un cadou, de ziua lui. Aveam cu toții bani puși deoparte și ne
-am
gândit să
-
i luăm un ceas antiacvatic. Nu mă întreba la ce i
-ar fi folosit,
poate doar să facă baie în cadă, cu el, dar nouă ne plăcea cum sună: un antiacvatic pentru un anticar:
-
Când e ziua dumneavoastră de naștere? a întrebat politicos verișoara mea. Ș
i eu, imediat, îngânând-o ca ecoul: -
Când e ziua ta de naștere? Ș
i fratele meu, bucuros, punându-
și ochelarii de soare, ca pentru a se ascunde:
-
Avem o surpriză pentru tine.
Doru n-
a zis nimic, dar așteptarea i se citea în privirile albastre, mijite. Îți închipui că oricine ar fi fost fericit să răspundă. Dar unchiul nostru inventator nu era oricine. S
-
a uitat la noi toți, ne
-
a privit cu ochii ăia plini de lumini care îi străbăteau repede
-
repede, și ne
-a trântit: -
E secret.
