,,Am fost într-o vreme, pe când viaţa
începuse să mi se pară atât de cenuşie încât nu mai merita trăită, un maniac al
jocurilor pe computer.Timp de vreun an de zile am avut nevoie de doza zilnică
de virtualitate: îmi făceam treburile pe fugă, renunţasem la mâncare şi la somn
şi îmi tremurau mâinile după claviatură şi mouse (...)



Pe lângă multe alte efecte de adâncă alienare, jocurile de
acţiune şi strategie mi-au schimbat, în acea vreme nu tocmai îndepărtată şi
nici tocmai cu desăvârşire încheiată, însă şi ideea despre om, despre trup,
despre felul cum arată şi funcţionează bucata asta complicată de materie care
ascultă- parţial- de voinţa noastră. (...)


Dar ceea ce deosebeşte esenţial vieţile
noastre virtuale de cele reale este miraculoasa şi binecuvântata putere de a da
,,Save". ,, Salvează, tati, salvează!" îmi spune fiică-mea,
alarmată, din două în două minute, de câte ori mă priveşte jucându-mă. ,, Jucându-mă?"
Nu: trăindu-mi viaţa virtuală, cea în care sunt erou, în care n-am nevoie
de prietenie, dragoste sau fericire, cu o intensitate cum
n-am trăit niciodată în ,, lumea cea comună". Înaintea fiecărei
confruntări decisive ,, salvez". Dacă pierd, dau timpul înapoi de unde am
salvat şi-mi îndrept greşeala. Dacă, vreodată, aş fi consultat de autorul
jocului în care trăim cu toţii şi aş putea să sugerez o singură îmbunătăţire a
lui, asta aş îndrăzni să cer: ,,Doamne, dă-ne,
măcar de câteva ori în viaţă, puterea de a folosi comanda Save!", de a da
timpul înapoi, de a şterge remuşcarea, suferinţa, răul provocat altora, DE A
REPARA IREPARABILUL. (...)"



(Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli )

Explică sensul sintagmei ,,autorul
jocului în care trăim cu toții.” ​