Ma uit la ea. O privire pierduta,dar totusi constienta,ma surprinde cu cate o privire plina de iubire. Nu am vazut-o niciodata pe bunica trista,posomorata,nici chiar atunci cand nu o ascultam. O privesc cu multa admiratie... O respect foarte mult,deoarece ea este persoana care mi-a ridicat moralul si m-a invatat ca viata inseamna mult mai mult decat lacrimi,si ca zambind,putem trece peste tot ce este rau. Cu parul alb,ochii albastrii si limpezi ca marea,fruntea brazdata de anii ce au trecut peste ea,o privesc,poate prea insistent,dar ii vad sinceritatea din ochii frumosi,dar putin pierduti. Poate ca ii observ o usoara tristete,in spatele zambetului,si a ochilor care mi se par veseli.
Asta imi da un motiv in plus in a o admira,pentru ca nu vrea sa arata ceea ce simte cu adevarat pentru a nu ma intrista si pe mine. Ea este bunica mea,o persoana minunata,care stie ce inseamna viata...
