Printre culorile toamnei
O floare tristă, tristă, închide-n sărăcia petalelor ofilite anotimpul
sfârșitului de octombrie. Și astfel, anotimpul prezent, pe care noi îl
numim toamna, devine o floare, în rădăcinile căreia s-ar mai îngădui
s-apară, uneori, zâmbetele senine ale demult trecutei veri.
Copacii înalți, cu zeci de păsări, cândva, printre frunzele lor,
par să privească departe, cu ochii împietriți, agonia naturii vegetale.
Noaptea coboară, mereu mai rece, sub cupola mărețelor stele, din
tăriile haosului nestrăbătut nici chiar cu gândul. E clar, tot mai clar,
că-n visele tuturor vietăților, ca un coșmar, se-arată o mare de
frunze suferinde, ce-alunecă în calea vântului, care le spulberă,
ca pe niște valuri, ducând până-n depărtările albe vaietul scurt
al acestor frânturi de viață, frânte acum, devenind amintiri.
