Plânsetul cerului
Peste câmpia îmbrăcată-n galben pal, din ceața neumblatelor tărâmuri ale cerului, cad râuri de brumă, înfiorând, rând pe rând, firele de iarbă, pâlcurile de măceși, scaieții supli și, deopotrivă, măruntele pălămide.
Unduitor, pe tulpina ușor aplecată a unei flori de cicoare,
urcă în mare grabă o furnicuță, cercetând rafinate și târzii miresme,
numai de ea știute.
Printre crengile golașe ale câtorva meri pădureți, ca o părelnică
atingere, trece alene un vânt uscățiv, prevestind zvonuri amețitoare.
Acum lumea buruienilor, sărăcită de sevă, plutește tristă,
în umbra extazului delicat, ce broda visuri, de zi cu zi,
ale pierdutei veri.
E toamnă ! Toamna..., tăcută, tot mai tăcută..., prinsă mereu în amintirile
altor toamne.
Lumina soarelui coboară încet, cu discreție, peste strugurii copți.
Frunzele încă verzi, ale viilor boltite, dau bună dimineața,
cu grație și-n tandră plecăciune !
Iar printre nopți, odată cu tăcerea, cerul plânge-nfundat,
strecurând timid, printre ramurile golașe ale arborilor, regrete umede,
suspine lungi, răscolitoare semne de-ntrebare...
