Răspuns:
Cel mai mare scriitor roman pe care l-a ivit pana acum timpul – M. Eminescu – vine din spatiul Moldovei, de la Botosanii lui Nicolae Iorga, la 15 ianuarie 1850. “Eminescu, scria N. Iorga in 1909, se deosebeste de toti scriitorii vremii sale si prin aceea ca opera lui intreaga n-are nici dea mai slaba masura si subt nici un raport caracterul local, provincial, ci numai caracterul general romanesc.
E cel dintai scriitor roman care scrie catre toti romanii intr-un grai pe care romanii de oriunde il pot recunoaste ca al lor. Nascut in coltul de catre granita al Moldovei de sus, crescut in Bucovina, apoi scolar intr-un asezamant de cultura ardelean, in sfarsit studiind la Viena intre romanii din toate partile, care subt indemnul lui pun la cale inaintea mormantului din Putna al lui stefan cel Mare cea dintai serbare a sufletului, a traditiilor, a gloriei romanesti, care sunt ale tuturor celor de sangele nostru si de limba noastra, infratit apoi cu poporul prin strabaterea adanca a tainelor cantecului multimilor – Eminescu e intruparea literara a constiintei romanesti, una si nedespartita.
(…) Romanul care s-a simtit acasa in toate straturile, tinuturile si ramurele neamului sau, a fost un om politic prin lumina gandului si puterea trainica a scrisului sau, prin simbolul de unitate cuprins in fiinta sa literara, in inspiratia si gandul sau. intemeindu-se pe tot ceea ce simtim noi, el s-a ridicat intr-un nebiruit avant pe culmile culturii moderne. De aceea el e vrednic de pomenire oriunde se lupta cu intunericul adanc si cu vantul vrasmas o licarire din constiinta neamului”.
In anul 1875, Vasile Gr. Pop, unul dintre cei dintai istorici literari romani, in al sau Conspect asupra literaturii romane si literatilor ei de la inceput si pana astazi in ordine cronologica, avea sa caracterizeze personalitatea lui Mihai Eminescu, cu intuitie si rafinament intelectual deosebit: “Unul din cele mai frumoase talente si am putea zice chiar cel mai impozant talent ivit pe scena noilor miscari a literaturii noastre este fara indoiala M. Eminescu”.
Valoarea lui M. Eminescu a fost remarcata in conditiile in care poetul publicase doar 12 poezii in Familia si 11 poezii in Convorbiri literare, precum si nuvela Sarmanul Dionis, considerata un “margaritar pretios”.
Vasile Gr. Pop citeaza in medalionul realizat lui M. Eminescu aprecierea pe care i-o facuse Titu Maiorescu inca din 1872, in studiul sau Directia noua in poezia si proza romana, apreciere prin care fixeaza definitiv personalitatea literara si culturala a poetului nostru national: “Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pana acum asa de putin format incat ne vine greu sa-l citam indata dupa Alecsandri, dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului, este dl. Mihai Eminescu.
De la d-sa. cunoastem mai multe poezii publicate in Convorbiri literare, care toate au particularitatile aratate mai sus, insa au si farmecul limbajului (semnul celor alesi), o conceptie inalta si pe langa aceste (lucru rar intre ai nostri) iubirea si intelegerea artei antice”.
Concluziile lui Titu Maiorescu vor fi concretizate in studiul “Eminescu si poeziile lui” – 1889, studiu in care, intr-o sinteza stralucita, Titu Maiorescu va da masura capacitatilor sale intelectuale, certificand in timp prezenta nemuritoare a geniului eminescian. Astfel, memorabila apreciere care incheie studiul mentionat nu numai ca a fost validata de vreme, dar ea constituie o prelungire peste timp, in eternitate: “Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui.
Personalitatea artistica a unui scriitor sta in felul lui de a gandi, a simti si a se manifesta.
Din punct de vedere al gandirii si simtirii, Eminescu a fost sceptic si pesimist. Sufleteste, dansul a fost izolat de oameni. Lipsit de toate iluziile si credintele false, de care este imbuibata mintea celor mai multi dintre semenii sai trupesti, - el avea in vedere marele adevar, ca samburele vietii este egoismul si haina lui minciuna". Si cand ai asemenea convingeri, este firesc sa nu te mai increzi in oameni. Esti vesnic singur, cand esti impreuna cu acei ce nu simtesc la fel cu tine."
Iar daca sufletul tau este setos de iubire, durerea de care vei fi cuprins, din cauza infranarii acestei dorinte, la care te constrange scepticismul, este imensa. A nu iubi - spune dansul in Geniu pustiu - nu e nimica; a nu putea iubi, este grozav".
Se va fi datorind oare acestei simtiri concentrate in sufletul lui vesnica zbuciumare, in care se gasea poetul si care l-a facut sa scrie unui prieten al sau: intr-un pustiu sa fiu si nu mi-as putea regasi linistea!
"? - Poate ca da.
Pe de o parte, setea de iubire, contrariata de indoiala; iar pe de alta, tendinta la actiune nimicita de tristul adevar ca este zadarnica orice lupta, ca omul este prin firea lui predestinat nenorocirii si ca, la urma urmei vis al mortii eterne e visul lumii-ntregi": acestea sunt cele doua trasaturi caracteristice sufletului chinuit al indureratului poet.
Impresia de adanca tristete ce ne produce citirea poeziilor si nuvelelor lui Eminescu, isi are deci o explicare destul de logica. El ne evidentiaza niste adevaruri triste, privitoare la omenirea si la viata pe care toti suntem osanditi s-o traim. Poate ca le stiam deja, poate ca au fost cunoscute de mii de ani; dar felul cum le-a exprimat dansul, forma in care si-a turnat gandirea si simtirea, este cu totul noua in literatura noastra. in cate feluri nu se poate exprima o idee? Sub cate forme nu se poate spune un adevar? Meritul artistului este de a sti sa aleaga pe cea mai estetica si mai emotionanta. E un adevar banal, ca aceasta calitate este innascuta.
