A fost odată un cioban ce era foarte tăcut și singuratic. El avea obiceiul la fiecare întrebare de tipul „salut, ce mai faci?” să răspundă printr-un singur cuvânt „bine”. El nu trăia în sat, ci la dealul satul, și obișnuia la deal să mi cânte din fluier. De fiecare dată când cineva mai trecea pe lângă casa lui, mai întreba „ce mai faci?” iar el răspundea scurt „bine”,acel cineva era așteptat poate va intra, dar din păcate cum el nici nu avea oi, nici nu prea avea cu ce să-l poftească.
După război, oamenii când deabea și-au revenit, au venit și impozitele, iar din cauza că personajul nostru tăcut, era cioban dar nu avea oi, el a intrat în datorii, și a fost luat cu trenul. Când se întorseseră peste un timp, casa lui deja era ocupată, și cum satul stătea între 2 dealuri, el și-a construit casa sa pe al doilea deal. Iar peste un alt timp, doctorii l-au anunțat că avea plămânii slabi și că trebuie antrenați, însă peste 4-5 ani, plămâni deja nu au mai rezistat, și el a decedat.
El a decedat iarna, iar iarna era greu de săpat morminte. El a fost înmormântat într-un colț al cimitirului. Peste câțiva-i ani primăvara a întârziat, iar taman în anul acela, la mormântul lui, a apărut o iarbă foarte și foarte frumoasă, și doar în acel an, personajul nostru singuratic o primit foarte mută atenție.
1984
