AJUTOOOR VA ROG FOAARTE FRUMOS VA DAU COROANA 7. Fomulează patru idei principale din textul dat.
Textul : În dimineaţa aceea, bunicul meu dinspre tată m-a trezit pe la trei. […] La vârsta aceea, o trezire matinală este, în sine, garanţia unei aventuri. Ştiam de cu seară că, până în ora patru, voi pleca la drum, cu tataie, unul lângă altul, cu bicicletele la Băileşti!
Era vara lui 1981; tataie avea 74 de ani împliniţi (născut în 1907) şi era verde ca mărul înflorit; eu aveam 14 ani şi mai aveam o bicicletă Pegas, culoare alb 13, cu roţi mici – se produceau pe undeva pe lângă Braşov, parcă. Bicicleta o aveam, într-un fel, tot de la tataie. […]
Nu era încă ora 4 când am plecat, dâră lângă dâră în praful aproape compact al uliţelor, cu tataie spre oraş. Între Negoi şi Băileşti, pe unde am luat-o noi, nu ştiu dacă-s 10 kilometri. Am traversat lanuri de porumb cu verdele umed, brazde îmburuienate cu scaieţi purtând flori monumentale şi cu un parfum de neînchipuit, greu şi dulce; am lăsat în urmă diguri mici ale sistemului de irigaţie, am trecut un pod de lemn peste un canal… În răsăritul soarelui, în faţa noastră, doar tăcerea drumului gol; în aer, sub cerul uşor, o răcoare înrourată. Şi acolo, între praful dospit al drumului de ţară, lumina promiţătoare a răsăritului şi cerul înalt al dimineţii tinere, eram eu şi tataie, mergând alături. Şi vorbeam – exact acele banalităţi care-i fac pe nepoţi şi pe bunici să se simtă atât de bine împreună. La un pas deasupra pământului, alunecam amândoi spre oraş; în spate, umbrele noastre aproape se sprijineau una de alta. Cu nasul în miresmele amestecate ale dimineţii şi cu capul în taina iniţiatică a drumului, mi-am promis să-l sprijin pe tataie până la capăt.
Am traversat mai apoi o pădure de salcâmi; ajunseserăm la marginea oraşului. Sub roţile bici-cletelor, vreascuri subţiri pocneau stins. Doar vorbele noastre, banale şi de nerememorat astăzi – oricât aş vrea s-o pot face – prindeau ecou între arbori. Iar umbra pădurii, la rându-i, învăluia ecoul ca un cocon.
