Textul :
Într-o zi, mama m-a dus de mână la școala de fete și m-a înscris în clasa întâi. În ascuns, am spus o rugăciune. Eram tulburată, speriată, ca în ajunul unei călătorii cu trenul. [...] Mi-era teamă. Sofia, sora mamei (parc-o văd: sfrijită, oacheșă, cu ochii totdeauna ca după plâns), mi-a cusut un șorț negru de satin lucios. Ea avea să mi-l coasă, la începutul fiecărui an, până la bacalaureat. Aveam cu mine, când m-am dus în prima zi la școală, tot ce mi se ceruse pe listă, chiar și partea a doua a abecedarului, și toc, și penițe, și cerneală, adică lucruri de care urma să am nevoie abia în trimestrul al treilea. Și tare mi-era frică să nu mi se pună o întrebare la care să nu știu să răspund. […..] Curtea era plină. [...] Dar iată că ochii uneia dintre profesoare se opresc asupra mea. Nu încăpea nicio îndoială, nu mai era nicio scăpare. O să-mi pună o intrebare din cărțile pe care le am în ghiozdan. Sau mă va mustra c-am venit la școală, deși n-am împlinit şapte ani. Intr-adevăr, mie mi-a vorbit profesoara: Să-i spui mamei tale să te pieptene cu două codițe strânse bine pe cap, că aici suntem la școală, nu la bal. (Cella Serghi, Pânza de păianjen)
