O dată la o mie de ani cerul prăvale asupra pământului un fulger minunat ce se înfruptă din întunericul nopţii şi din cele patru zări ale pământului, pentru a atinge o intensitate de nedescris şi o lumină feerică ce poate îmbăta numaidecât simţurile celui care îl priveşte visător. Dat fiind faptul că fulgerul se hrăneşte din din cele patru zări ale pământului, acesta poate fi văzu în acelaşi timp din orice loc al pământului, de la cel mai luminos oraş al mapamonudlui, până la cel mai întunecat ungher de peşteră; de la vârful cel mai înalt al muntelui până în adâncimea cea mai de temut a mării; de la zonele acoperite de un covor moale de zăpadă, până la nisipul cald al deşertului..
Cel mai interesant este că acest fulger apare neprevăzut chiar dacă cerul este senin şi nu este însoţit de un tunet asurzitor aşa cum ar trebui să fie. La lumina acestui fulger soarele şi luna se întâlnesc într-o îmbrăţisare milenară ce contopeşte lumina cu întunericul şi noaptea cu ziua, astfel încât luna poate vedea cum arată ziua, iar soarele cum se înfăţişează noaptea. Fulgerul devine săgeata lui Cupidon ce provoacă această îndrăgostire cosmică între prinţul luminii şi printesa întunericului, care, la disoluţia fulgerului sunt aruncaţi din nou în lumi diferite şi aştepată jelind să treacă din nou un mileniu pentru a se putea îmbrăţişa din nou.
