Pirgu și Pașadia priveau pălăria dusă de vânt...
Fiecare dintre cei doi avea gândurile sale, care se adunau ca o
corolă în interiorul a ceea ce numim, uneori, conștiință.
Pirgu se gândea la pălărie, la magazinul de articole scumpe
de unde a fost cumpărată, la materialele fine din care era lucrată,
la modul sofisticat în care fusese produsă aceasta, iar, din când în când,
sub un zâmbet ascuns cu discreție, număra tumbele nesfârște,
pe care luxoasa pălărie le explora, cu evidentă măiestrie.
Pașadia se gândea la capriciile vântului, la un misterios spirit
ce alesese ca front de lucru, momentan, plutirea și rostogolirea
acelei pălării simple, îmbibată în modestie de mahala răsărită.
Nici unul nu-și exterioriza gândurile, dar privirile lor rămâneau
duse de spectacolul celor două personaje : pălăria și vântul.
Doar Pașadia intuia că undeva există și un al treilea personaj;
fără îndoială că exista, altfel cum ar fi avut loc asemenea spectacol.
Undeva era ascunsă o caracatiță imensă, nevăzută, mereu nevăzută,
dar totuși ascunsă... !
De acolo pornea vântul, iar uneori, în clipe rare, poate chiar fericite ,
se dezlănțuia acest mirific, incontrolabil joc, ce trimitea în extaz
puținătatea minților tuturor pământenilor, inclusiv Pirgu.
Deodată pălăria căzu, poate mai brusc decât s-ar fi cuvenit, căzu și
rămase nemișcată, cu fața în sus, ca un cadavru experimental.
Din spatele dughenei, unde dimineața se fierbea porumb și se servea
lapte de bivoliță, se auzi un oarece fâșâit, un zgomot care se tot termina.
Acolo eram eu ascuns, în spatele marii tulumbe de alamă, unde porumbul
fraged era curățat de foi și pregătit pentru fierbere.
Motorul dat la maxim și direcția în care îndreptasem tulumba au declanșat acel rapid și de neuitat spectacol. Restul..., e tăcere !
