Răspuns :
Coroziunea electrochimică
Coroziunea electrochimică apare la contactul metalului cu aerul umed, soluţii de electroliţi. În acest caz alături de procese chimice (cedare de ē) au loc şi procese electrice (transfer de ē).
Aşadar, în comparaţie cu coroziunea chimică, cea electrochimică are o importanţă mai mare. Coroziunea electrochimică este rezultatul apariţiei unor elemente locale (microelemente) la suprafaţa metalului.
Dintre principalele cauze care determină apariţia elementelor locale pot fi menţionate :
impurificări cu metale nobile, oxizi ai metalelor;
heterogenităţi chimice, de exemplu: existenta mai multor faze;
heterogenităţi fizice, care pot sa apară ca urmare a unui tratament mecanic sau termic neuniform.
Pentru apariţia acestui tip de coroziune este necesar să existe un anod, un catod, un electrolit şi un conductor, deci un element galvanic. Prin înlăturarea uneia dintre aceste condiţii, coroziunea electrochimică nu se produce.
Exemple tipice de coroziune electrochimică se întâlnesc în cazul coroziunii atmosferice (ruginirea fierului) şi la coroziunea provocată de curenţii electrici de dispersie din sol numiţi şi curenţi vagabonzi.
Ruginirea fierului
În cazul fierului oxidarea în atmosferă a acestuia cu formarea oxizilor de fier (rugina) are loc în trepte.
În prima treaptă de oxidare a fierului, se formează FeO, oxidul feros, care este stabil numai în absenţa oxigenului. Când apare oxigenul atmosferic, oxidul feros se transformă în hidroxid de fier (Fe2O3H2O) sau FeO(OH), dintre care se cunosc 2 faze:
Faza 1 care corespunde unui exces mare de oxigen;
Faza 2 caracterizată prin o cantitate de oxigen, insuficientă, din care cauză, oxidarea evoluează încet.
În funcţie de culoare se pot deosebi 3 feluri de rugină şi anume:
1.Rugina albă Fe(OH)2 , care se formează după reacţia:
Fe+2H2O→Fe(OH)2+H2
Acest tip de rugină trece rapid, prin oxidare, în rugină brună, de aceea se observă foarte rar.
2. Rugina brună, apare în urma reacţiei:
4Fe(OH)2+O2→4FeO*OH+2H2O
3. Rugina neagră, este formată din oxid feros şi feric; fiind denumită şi magnetită din cauza proprietăţilor sale magnetice şi este considerată ca fiind forma cea mai stabilă a oxidului de fier. Ea formează pe suprafaţa metalului un strat protector, cu structură omogenă şi aderentă. Reacţia decurge astfel:
2FeO*OH+Fe(OH)2→Fe3O4+2H2O
În problemele practice de coroziune importantă este cunoaşterea vitezelor reale cu care procesul se desfăşoară. Dacă procesul de coroziune este posibil, dar are o viteză de desfăşurare foarte mică, se poate considera că materialul este rezistent la coroziune. Viteza de coroziune se exprimă prin masa de metal distrus pe unitatea de suprafaţă în unitatea de timp g/m2h sau adâncimea la care au ajuns degradările în unitatea de timp mm/an.