Cât de uimitoare pot fi, uneori, necuvântătoarele! Știu că doar omul este considerată fiinţă raţională, dar sunt momente în care te întrebi dacă nu cumva şi animalele simt ca noi, doar că nu pot să exprime asta!
N-o să uit niciodată întâmplarea din vara anului trecut, atunci când, împreună cu familia, ne-am mutat din apartamentul nostru cochet la fosta casă a bunicilor de la poalele Munţilor Buzăului. Ne-am simțit mult mai bine la ţară decât închiși în casă, dar atunci s-a întâmplat ceva care ne-a făcut pe toţi să-l privim cu alți ochi pe Bruno.
Poate că vă întrebați cine e Bruno. Ei bine, nu este altul decât câinele labrador mulțumită căruia fratele meu mai mic este încă în viață. Are doi ani şi deja a săvârşit prima lui faptă eroică. Atunci când l-am primit era un bot de carne, de culoare cafenie, cu nişte ochi negri și umezi care parcă cerșeau iubire, cu o piele fină precum catifeaua și cu niște lăbuțe fragile ca beţele de chibrit.
Dar să revenim la întâmplarea de vara trecută. Într-una din zilele toride ale lui Cuptor, eu, Ana și Rareş am mers să ne scăldăm la râu. Fratele meu, care e mereu pus pe şotii, se tot prefăcea că se duce la fund, că se îneacă, deşi apa era foarte mică acolo unde ne scăldam şi niciun pericol nu părea să ne ameninţe.
La câteva minute îl văd pe Rareş câţiva metri mai încolo, dând din mâini şi strigând: „Ajutor, ajutor!, în timp ce părea că se duce la fund. Eu şi soră-mea, Ana, ne-am amuzat:
Azi, Rares are chef de glume! zic eu.
- Väd, răspunse soră-mea. Cred că ar trebui să se facă actor, la cât de bine se preface.
- Nu e idee rea, continui eu, dar înainte să sfârşesc propoziția simt pe deasupra mea blana lui Bruno, care ne veghea de pe mal şi care, cu o viteză uluitoare, a plonjat în râu ca o rachetă scăpată de sub control.
Când ne-am uitat înspre locul unde se scălda Rareş am fost şi mai uluiți: Rareş aproape că se scufundase de tot şi abia mai reușea să respire! Eu şi Ana am înc
început să plângem şi, încercând să-i sărim în ajutor, am realizat că acolo apa era mult mai adâncă. Rareș nu se prefăcea, ci ne cerea ajutorul!
Din fericire, Bruno a simțit pericolul şi, într-o clipită, a înotat până la el şi l-a scos la suprafață, împingându-l cu botul înspre mal. Rareș fusese în mare pericol, dar nu eu şi Ana am reușit să-l salvăm, ci inteligenţa şi instinctul unui câine bun şi devotat! A fost momentul în care toţi am înțeles cât de norocoşi suntem să avem un căţel ca Bruno..
Sper să fie bine, dacă nu, atunci mai poți schimba tu unele chesti......