Răspuns :
Răspuns:
A fost odată ca niciodată etc. A fost un împărat şi se numea împăratul Roşu.
El era foarte mâhnit că, în zilele lui, nişte zmei furaseră soarele şi luna de pe cer.
Trămise deci oameni prin toate țările şi răvaşe prin oraşe, ca să dea în ştire
tuturor că oricine se va găsi să scoată soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fiesa de nevastă şi încă şi jumătate din împărăția lui, iară cine va umbla şi nu va
izbândi nimic, acela să ştie că i se va tăia capul. Mulți voinici se potricăliseră,
semețindu-se cu uşurință că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; şi când la
treabă, hâț în sus, hâț în jos, da din colț în colț şi nu ştia de unde s-o înceapă şi
unde s-o sfârşească, vezi că nu toate muştele fac miere. Împăratul însă se ținu de
cuvânt.
Pe vremea aceea se afla un viteaz pe nume Greuceanu. Auzind şi el de
făgăduința împărătească, ce se gândi, ce se răzgândi, că numai îşi luă inima în
dinți, încumetându-se pe voinicia sa, şi plecă şi el la împăratul, să se închine cu
slujba. Pe drum se întâlni cu doi oameni pe care slujitorii împărăteşti îi duceau la
împăratul ca să-i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avuse împăratul acesta
cu nişte gadine[1].
Ei erau trişti, bieții oameni, dară Greuceanu îi mângâie cu nişte vorbe aşa de
dulci, încât le mai veni nițică inimă, că era şi meşter la cuvânt Greuceanu nostru.
El îşi puse nădejdea în întâmpinarea aceasta şi îşi zise: «Îmi voi încerca norocul. De
voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe aceşti oameni de la moarte, mă voi
încumeta să mă însărcinez şi cu cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi
duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva să
facă o încercare».
Şi astfel, poftorindu-şi[2] unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea
împărătească. Înfățişându-se la împăratul, atâtea îi povesti, aşa cuvinte bune şi
dulci scoase şi atâta meşteşug puse în vorbirea sa, încât împăratul crezu că pe
nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; mai de folos i-ar fi lui să aibă doi supuşi
mai mult şi că mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arăta milostiv către popor. Nu
mai putură oamenii de bucurie când, auziră că Greuceanu a mâglisit[3] pe
împăratul până într-atâta, încât l-a făcut să-i ierte. Mulțumiră lui Greuceanu din
toată inima şi îi făgăduiră că în toată viața lor se vor ruga pentru dânsul, ca să
meargă din izbândă în izbândă, ceea ce şi făcură. Această izbândă o luă drept semn
bun, şi Greuceanu, mergând a doua oară la împăratul, grăi cu cuvintele lui
mieroase cele următoare:
- Mărite doamne, să trăieşti întru mulți ani pe luminatul scaun al acestei
împărății. Mulți voinici s-au legat către măria ta să scoată de la zmei soarele şi luna
pe care le-a răpit de pe cer şi ştiu că cu moarte au murit, fiindcă n-au putut să-şi
îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Şi eu, mărite doamne, cuget a
mă duce întru căutarea acestor tâlhari de zmei, şi mi-ar fi voia să-mi cerc şi eu
norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemați
de zmei, pentru nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii-mi milostiv şi mână de ajutor.
- Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă, nici
o cirtă[4] din hotărârea mea. Şi aceasta nu pentru altceva, ci numai şi numai
pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împărăția
mea; la mine părtinire nu este scris.
Văzând statornica hotărâre a împăratului şi dreptatea celor vorovite de
dânsul, Greuceanu cuvântă cu glas voinicesc:
- Fie, mărite împărate, chiar de aş şti că voi pieri, tot nu mă voi lăsa până nu
voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de bunăvoia mea.
Se învoiră, şi peste câteva zile şi plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e
bine să facă ca să scape cu față curată din această întreprindere. Greuceanu luă cu
dânsul şi pe fratele său şi merse, merse cale lungă, depărtată, până ce ajunse la
Faurul pământului, cu care era frate de cruce
Explicație: