Explicație:
-Copacule, cred că ai văzut multe lucruri la viața ta! i-am spus copacului, curioasă.
-Este adevărat, puștoaico! Am trăit aici timp de 150 de ani! Am fost aici pe timp de pace, de război, am suferit și m-am bucurat alături de oamenii de pe aceste meleaguri. Acum sunt singur... mi-a răspuns, oftând.
-Dar, mereu ai fost singur, în vârful dealului?
-Nu! Cândva, aici era o pădure, plina de copaci cu coroane bogate și trunchiuri noduroase. Dar, acum mult timp...
-Ce s-a întâmplat cu această pădure?
-Oamenii, ei sunt de vină. Din cauza oamenilor a dispărut pădurea.
Părea trist. Mi-am pus mâna pe trunchiul lui, încercând să-l consolez.
-De ce ești atât de trist, copac drag?
-Din cauza singurătății sunt trist! mi-a răspuns, printre suspine adânci.
-Nu mai fi trist! Îți promit că, împreună cu colegii mei de la școala, voi planta copaci in aceasta zonă. Atunci, nu vei mai fi singur!
Întreaga lui fizionomie de arbore s-a luminat. Mi-a mulțumit din suflet, sufletul lui de lemn. Eu am plecat spre școală, pentru a-mi anunța colegii despre acest plan.
Pot primi coroană? M-am chinuit destul de mult să realizez acest dialog! :3
