Răspuns:
Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii”… Ridicând fruntea către cer, privind apoi către pământ, omul din timpuri imemoriale a știut că „toate curg” (panta rhei), că tot ce se petrece în jur înseamnă schimbare, transformare, că săgeata timpului pare că ar ținti numai către înainte…
Și iată că aceste frământări nu iartă pe nimeni, fiind atinși de aripa lor poeți ai tuturor timpurilor. Poezia cu adevărat mare din astfel de teme a trăit dintotdeauna, formele ei de manifestare fiind mereu schimbătoare, însă.
Poetul are el menirea să fie exponentul frământărilor tuturor, chiar dacă „glasul” lui pare că este totuși atât de particular. Toată filozofia și știința antică de la Platon și Aristotel, mai apoi, către noi, Leibniz, Newton, Einstein, care au fost preocupați de timp, o simțim și o redescoperim în gândurile noastre ascunse și astăzi. TIMPUL face astfel parte din „spațiul interior” al poeziei, conform afirmațiilor lui Nicolae Manolescu din „Metamorfozele poeziei”, Reșița, Ed. Semne, 1996,
