Răspuns:
1 Decembrie 1918 înseamnă pentru români izbânda dreptului şi a dreptăţii, câştigate cu atâtea dureri şi trudă.
După încheierea Marelui Război, Conferinţa de Pace de la Paris a recunoscut, în virtutea principiului naţionalităţilor şi a dreptului popoarelor la autodeterminare, actele unioniste româneşti desfăşurate pe parcursul anului 1918. Prin tratatele semnate cu Austria (Saint Germain en Laye, 10 septembrie 1920), cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 29 noiembrie 1919) şi cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) sunt recunoscute de către comunitatea internaţională drepturile imprescriptibile ale statului român asupra Bucovinei, Dobrogei întregi şi Transilvaniei, iar prin tratatul de la Sčvres, din 10 august 1920, se fixează graniţa în Banat.
La începutul anului 1920, cele mai stringente probleme ale diplomaţiei româneşti erau stabilirea frontierelor cu Ungaria şi recunoaşterea unirii Basarabiei. În scopul reluării unui dialog eficient în privinţa rezolvării „dosarului” basarabean, premierul Al. Vaida-Voevod s-a deplasat în mai multe rînduri, în intervalul 16 ianuarie-13 martie 1920, la Paris, unde a prezentat în faţa Consiliului Suprem argumentele în favoarea graniţei orientale a României, şi la Londra, unde a purtat discuţii cu premierul D. Lloyd George.
După o lungă şi complicată tergiversare, unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de jure prin Tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia pe de o parte şi România, pe de altă parte. Cuprinzînd un preambul şi nouă articole, textul tratatului, după ce repeta motivaţiile din Hotărîrea din 3 martie 1920, stipula, în primul articol, că „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”. Următoarele articole precizau modalităţile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităţilor, modalităţile de dobîndire şi renunţare la cetăţenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum şi din celelalte angajamente financiare ale statului rus.
Din nefericire, problema ratificării acestui tratat a generat noi complicaţii în atît de dificila „chestiune basarabeană”. În anul 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, iar peste doi ani de zile de către Franţa. În martie 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale (iunie 1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septembrie 1926) între România şi Italia, a intervenit şi ratificarea de către această ţară a tratatului pe care-l semnase în urmă cu cinci ani. Încheind un acord cu U.R.S.S., în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova, şi, în consecinţă, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.
