Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989). A fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70[nota 1]. În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist. Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului. Dacă românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest lucru era posibil numai via propaganda comunistă care le evoca în mod regulat, faptele fiind deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe.
Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-denumeau uneori „Haiduci”, refugiați în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților. Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976. Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic. Este important de subliniat că subiectul reprezintă o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date istorice precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul 2005[nota 2]. În 2017, acest proces a avansat mult chiar dacă volumul arhivelor este considerabil și o parte importantă a dosarelor a dispărut. Cercetările și descoperirile recente vor aduce probabil noi perspective și clarificări asupra un subiect care este foarte recent pentru istorici.
