Era primăvară. Vântul de miazăzi se trezise și cânta, se scutura de ploaie,
bătea în fiecare ușă. Acest vântuleț m-a adus în Valea Rece.
Bună ziua, mătuşă Dochiţa!
- Bună să-ți fie inima, Gheorghieş!
Mă uitam la mătuşa Dochiţa: încărunțită, zbârcită, micuță...Moş Calistrat era și
el acasă: slab, deșirat și cu capul nins. Îmbătrânise, dar cu aceeași mișcare își mângâia
mustățile ca două pensule stufoase, și vorbea rar și blajin:
- Poftește în casă, dragul moșului, ce stai în prag?
Am nimerit într-o odaie modestă, cu aceeaşi masă de stejar, cu aceleași
fotografii îngălbenite pe pereți și chiar cu aceleași mușcate roșii în glastre, pe
pervazuri. În odaie era pace, ticăia ceasul pe perete, motanul se alinta lângă picioare.
Deodată am observat o scripcă veche, atârnată în cui. Ea tăcea, singuratică,
retrasă în ungherul ei. Era scripca lui Filipas Stoian, prietenul meu din copilărie.
Din vorbă în vorbă s-au depănat amintirile...
Mă uitam la scripca din cui. În minte mi-a răsărit Filipaş, care deseori cânta
pătimaș, rătăcind cu gândurile departe, în lumea muzicii.
În ziua când Filipaş a plecat la armată, ne-a lăsat vioara. S-a dus... Vioara il
aşteaptă, iar el și până azi îi dus... Mare nenorocire e războiul, grăi trist moş Calistrat.
-Va fi o zi când scripca va cânta iarăși! am spus eu, plin de speranță.
Selecteaza din text o comparatie si o personificare​