Budiștii cred în reîncarnare. Pentru ei, moartea este un semn că spiritul și-a depășit propria condiție și e pregătit să-și părăsească învelișul fizic pentru a-și găsi un sălaș superior, precum un crustaceu care a crescut mai mult decât îi permitea fosta cochilie.
Alte culturi văd renașterea ca pe un precursor necesar al dezvoltării personale. Ea este, in acest caz, un proces ciclic prin care ideile, relațiile sociale și modul vechi de a funcționa în lume sunt abandonate în favoarea unora superioare. Moartea eului este una simbolică iar procesul este facilitat de diverse ritualuri sociale sau spirituale menite să accentueze necesitatea și beneficiile transformării, care este îm general un proces dureros din punct de vedere emoțional. De exemplu, la terminarea liceului, sărbătorim transformarea elevului în absolvent punând accent pe reușită și oportunitate pentru a ameliora durerea despărțirii și pierderea siguranței copilăriei.
Un alt mod de a vedea renașterea este ca un proces continuu, la care ne da acces imaginația. Prin imaginație, putem afla cum e sa fim cineva diferit, cu altă înfățișare, statut social, gen, vârstă, ocupație etc. Aceste experiențe pot fi folosite pentru a decide cum vrem sa fim de fapt, ce fel de viață ni se potrivește și în ce fel de lume am vrea să trăim. Avem astfel șansa de a renaște treptat, fara a ne sacrifica întreaga identitate în scopul devenirii, imaginația dându-ne control asupra propriei transformări.
