Din asfințit, de peste munte,

Răsfrângeri roşii de amurg

Se sfarmă-n licăriri mărunte

Și-n Dunărea umbrită curg.

Dar unda tulbure le-ngroapă

Când, subt răchitele din vale,

De-abia mai tremură pe apă

Ca nişte coji de portocale.

Acolo jos, peste cununa

Întunecatului boschet,

Sclipeşte-n aer semiluna

Din vârful unui minaret.

Și parcă zugrăvit anume,

Îşi culcă umbra până-n mal

Ostrovul* izolat de lume

Ca un castel medieval.

El pare-o navă fermecată

Ce-a ancorat aici, subt munte,

Minune îndelung visată

De valul Dunării cărunte!

A așteptat în nopţi senine

Strălucitoarea dimineață,

Când din adâncul apei line

S-a ridicat la suprafaţă

Ca o grădină plutitoare

Cu pomi și păsări împreună,

Cu florile-i ce râd în soare

Și noaptea tremură subt lună.

G. Topîrceanu, Pastel
Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2.

Cel care le spunea povești în fiecare seară copiilor era:

a) Afanasie.

b) bunicul.

c) tatăl.

d) un văr.

​