Draga jurnalule,
După mai mult de un an în carantină, departe de privirea, așteptările și presiunea de conformitate a celor din jur, reușesc să mă uit la mine cu proprii ochi. Nu as fi crezut niciodata cat din personalitatea, comportamentul, părerile și dorințele mele era de fapt reflexii ale oamenilor cu care îmi petreceam timpul și pe care simțeam nevoia sa ii impresionez. Mă sperie dar și incanta persoana pe care am cunoscut-o datorita izolării fizice și sociale. E un om cu care nu mă indentific încă pe deplin dar pe care mereu mi l-am dorit ca prieten dar nu l-am găsit în lumea din afara. Ador faptul că poate să spună nu fără remușcări, că își recunoaște ușor nevoile și nu se teme sa și le îndeplinească, ii ador curajul de a fi exact așa cu e și dorința de a căuta oameni asemănători dincolo de granițele zonei de confort. Ma sperie vazandu-mi propria spontaneitate și mă tem de posibilele consecinte dar nu m-aș întoarce niciodată la obedienta oarba și anxietatea fata de necunoscut pe care le-am lăsat în urmă. Plictiseala mi-a scos la iveală creativitatea pe care o admiram in alti oameni și acum mă întreb dacă drumul pe care credeam că îl voi urma în viața este cel care mi se potrivește de fapt. Nesiguranta zilei de mâine mi-a dovedit că necunoscutul e un loc terifiant dar nu atât de paralizant și înecător cat e stagnarea. Mi-e teama de omul care devin și deabea așteaptă să îi dau întâlnire în cativa ani.
