Răspuns :
Napoleon Bonaparte este socotit, pe drept cuvânt, cel mai mare comandant din istorie. Ca strateg, a avut puţini egali, preferând campaniile scurte şi rapide, în care a căutat să îşi manipuleze duşmanii şi să îi silească să poarte lupta în locul şi în momentul ales de el.
Ascensiunea lui a fost de-a dreptul meteorică. De la gradul de simplu căpitan a ajuns general de brigad în doar 8 săptămâni. Până în 1796 ajunsese comandant de armată, 1799graţie calităţilor militare, dar şi oportunismului politic. Trei ani mai târziu, în 1799 a preluat puterea ca prim consul, devenind conducătorul de facto al Franţei. Cinci ani mai târziu, la vârsta de 35 de ani, a fost încoronat împărat, iar între 1805 şi 1812 a cucerit o mare parte a Europei.
Imperiul lui Napoleon a luat naştere oficial la 18 mai 1804, o dată cu proclamarea lui Napoleon ca Împărat ereditar al Fanţei şi a primit bincuvântarea religioasă după 6 luni, cu ocazia încoronării lui Napoleon, în catedrala Notre Dame, în prezenţa Papei. Existenţa sa neoficială începuse totuşi cu mult înainte de 1804, prin Revoluţia Franceză, dar şi Razboaiele Consulatului din 1800-1807, care „împinseseră” frontierele Franţei către „frontierele sale naturale” şi dincolo de ele.
Imperiul Francez propriu-zis se întindea în graniţele sale naturale: Rin, Alpi, Pirinei, plus teritoriile anexate (pays reunis) ale Piemontului, Parmei, Toscanei, Statelor Papale, Provinciilor Ilirice şi, după 1810, al Olandei. Un semicerc de state satelit nominal independente (pays conquis), conduse de francezi, de obicei rude din familia Bonaparte, forma o zonă tampon, care proteja graniţele Imperiului Francez de un eventual atac. În Occident, statele satelite curpindeau în diferite momente Elveţia, regatele Spaniei, Neapolelui şi Italiei, Confederaţia Germanică a Rinului formată de Napoleon (din care făcea parte regatul Westphaliei) şi Olanda. În Europa Răsăriteană, era Marele Ducat al Varşoviei. Dintre marile puteri, Austria, Prusia şi Rusia au fost fiecare aduse, din când în când, prin presiuni militare si diplomatice, în sfera directă de influenţă a lui Napoleon şi fiecare a devenit pe rînd aliatul său, deşi nu întotdeauna de voie bună şi doar pentru o perioadă scurtă de timp. Chiar şi ţările baltice au intrat în orbita lui Napoleon, atunci când au fost implicate în realizarea Blocadei Continentale. În Europa, doar Anglia şi Imperiul Otoman au rămas întotdeauna în afara controlului lui Napoleon.
Statele Marelui Imperiu erau de două categorii: ţinuturi anexate direct de Franţa şi ţinuturi anexate de statele satelite, aflate sub control francez, şi care se bucurau de o oarecare independenţă.
Dintre ţinuturile anexate, Nisa, Savoia, Belgia şi teritoriile germane de la vest de Rin au fost cea mai lungă perioadă sub control francez. Ele au fost anexate la început, toate înainte de 1799 şi au fost rapid încorporate în sistemul administrativ francez.
Statele satelite, aşa zise independente, aveau de fapt puţină libertate de acţiune. De la început, conducătorii lor erau strict supervizaţi şi instruiţi de catre Napoleon,
Atunci când a fost înfiinţat noul Regat al Westphaliei, în 1807, fratele lui Napoleon, Jerome, a primit sfaturi similare: ” Îţi trimit alăturat constituţia regatului tău. Constituţia conţine condiţiile în care Eu renunţ la toate drepturile cuceririi şi la toate drepturile pe care le-am dobândit asupra regatului tău. Tu trebuie să o respecţi cu credinţă.”
Se spune că Napoleon era nepăsător şi egoist şi că motivul pentru care împărţea daruri cu rudele sale era doar o expresie a ambiţiei sale dinastice de a fonda o casă regală europeană Bounaparte care să rivalizeze cu Habsburgii şi Bourbonii.
Istoricii au avut dispute interminabile în legătură cu motivele reale care l-au determinat pe Napoleon sa creeze Imperiul, aşa cum se întâmplă adesea, când e vorba de Napoleon. Aşa cum spunea el însuşi: ” Adeseori m-am străduit să pot aprecia cu un anumit gra de adevăr care era intenţia mea întreagă şi reală.”
„Sistemul de cuceriri al lui Napoleon era unic”, spunea Metternich, cancelarul Austriei. ” Obiectivul dominaţiei universale la care aspira el nu era concentrarea unei regiuni vaste în subordinea directă a guvernului său, ci stabilirea unei supremaţii centrale asupra stateor Europei, dupa idealul Imperiului lui Carol cel Mare.” Dovezi în acest sens se pot găsi în coresponenţa lui Napoleon cu Papa, între 1806 şi 1808, care dezvăluia obsesia lui Napoleon faţă de Carol cel Mare: „Asemenea lui Carol cel Mare, eu unesc Coroana Franţei de coroana de oţel a Lombaridiei. Imperiul meu, ca şi al lui Carol cel Mare, avansează către est.”
La apogeul puterii sale, în 1811, Imperiul lui Napoleon depăşea limitele Imperiului lui Carol cel Mare.
Ascensiunea lui a fost de-a dreptul meteorică. De la gradul de simplu căpitan a ajuns general de brigad în doar 8 săptămâni. Până în 1796 ajunsese comandant de armată, 1799graţie calităţilor militare, dar şi oportunismului politic. Trei ani mai târziu, în 1799 a preluat puterea ca prim consul, devenind conducătorul de facto al Franţei. Cinci ani mai târziu, la vârsta de 35 de ani, a fost încoronat împărat, iar între 1805 şi 1812 a cucerit o mare parte a Europei.
Imperiul lui Napoleon a luat naştere oficial la 18 mai 1804, o dată cu proclamarea lui Napoleon ca Împărat ereditar al Fanţei şi a primit bincuvântarea religioasă după 6 luni, cu ocazia încoronării lui Napoleon, în catedrala Notre Dame, în prezenţa Papei. Existenţa sa neoficială începuse totuşi cu mult înainte de 1804, prin Revoluţia Franceză, dar şi Razboaiele Consulatului din 1800-1807, care „împinseseră” frontierele Franţei către „frontierele sale naturale” şi dincolo de ele.
Imperiul Francez propriu-zis se întindea în graniţele sale naturale: Rin, Alpi, Pirinei, plus teritoriile anexate (pays reunis) ale Piemontului, Parmei, Toscanei, Statelor Papale, Provinciilor Ilirice şi, după 1810, al Olandei. Un semicerc de state satelit nominal independente (pays conquis), conduse de francezi, de obicei rude din familia Bonaparte, forma o zonă tampon, care proteja graniţele Imperiului Francez de un eventual atac. În Occident, statele satelite curpindeau în diferite momente Elveţia, regatele Spaniei, Neapolelui şi Italiei, Confederaţia Germanică a Rinului formată de Napoleon (din care făcea parte regatul Westphaliei) şi Olanda. În Europa Răsăriteană, era Marele Ducat al Varşoviei. Dintre marile puteri, Austria, Prusia şi Rusia au fost fiecare aduse, din când în când, prin presiuni militare si diplomatice, în sfera directă de influenţă a lui Napoleon şi fiecare a devenit pe rînd aliatul său, deşi nu întotdeauna de voie bună şi doar pentru o perioadă scurtă de timp. Chiar şi ţările baltice au intrat în orbita lui Napoleon, atunci când au fost implicate în realizarea Blocadei Continentale. În Europa, doar Anglia şi Imperiul Otoman au rămas întotdeauna în afara controlului lui Napoleon.
Statele Marelui Imperiu erau de două categorii: ţinuturi anexate direct de Franţa şi ţinuturi anexate de statele satelite, aflate sub control francez, şi care se bucurau de o oarecare independenţă.
Dintre ţinuturile anexate, Nisa, Savoia, Belgia şi teritoriile germane de la vest de Rin au fost cea mai lungă perioadă sub control francez. Ele au fost anexate la început, toate înainte de 1799 şi au fost rapid încorporate în sistemul administrativ francez.
Statele satelite, aşa zise independente, aveau de fapt puţină libertate de acţiune. De la început, conducătorii lor erau strict supervizaţi şi instruiţi de catre Napoleon,
Atunci când a fost înfiinţat noul Regat al Westphaliei, în 1807, fratele lui Napoleon, Jerome, a primit sfaturi similare: ” Îţi trimit alăturat constituţia regatului tău. Constituţia conţine condiţiile în care Eu renunţ la toate drepturile cuceririi şi la toate drepturile pe care le-am dobândit asupra regatului tău. Tu trebuie să o respecţi cu credinţă.”
Se spune că Napoleon era nepăsător şi egoist şi că motivul pentru care împărţea daruri cu rudele sale era doar o expresie a ambiţiei sale dinastice de a fonda o casă regală europeană Bounaparte care să rivalizeze cu Habsburgii şi Bourbonii.
Istoricii au avut dispute interminabile în legătură cu motivele reale care l-au determinat pe Napoleon sa creeze Imperiul, aşa cum se întâmplă adesea, când e vorba de Napoleon. Aşa cum spunea el însuşi: ” Adeseori m-am străduit să pot aprecia cu un anumit gra de adevăr care era intenţia mea întreagă şi reală.”
„Sistemul de cuceriri al lui Napoleon era unic”, spunea Metternich, cancelarul Austriei. ” Obiectivul dominaţiei universale la care aspira el nu era concentrarea unei regiuni vaste în subordinea directă a guvernului său, ci stabilirea unei supremaţii centrale asupra stateor Europei, dupa idealul Imperiului lui Carol cel Mare.” Dovezi în acest sens se pot găsi în coresponenţa lui Napoleon cu Papa, între 1806 şi 1808, care dezvăluia obsesia lui Napoleon faţă de Carol cel Mare: „Asemenea lui Carol cel Mare, eu unesc Coroana Franţei de coroana de oţel a Lombaridiei. Imperiul meu, ca şi al lui Carol cel Mare, avansează către est.”
La apogeul puterii sale, în 1811, Imperiul lui Napoleon depăşea limitele Imperiului lui Carol cel Mare.