Răspuns:
A fost odată ca niciodată, la marginea unui oraş îndepărtat, o grădină minunată, numită „Grădina Uriaşului”. Printre florile parfumate şi copaci, se adunau, după ce ieşeau de la şcoală, o mulţime de copii zburdalnici. Veneau să se joace aici pe orice vreme, chiar şi iarna, cănd zăpada şi gheaţa dădeau o strălucire de vis acestui loc. Grădina răsuna de veselie şi voie bună, iar copiii erau tare fericiţi că se puteau juca în acest loc binecuvântat.Dar grădina aceasta neasemuit de frumoasă înconjura castelul unui uriaş de pe acele meleaguri, vestit pentru răutatea lui. Într-o bună zi, acesta se întoarse acasă, după ce lipsise vreme îndelungată, îi văzu pe copii jucându-se nestingheriţi printre flori şi se înfurie rău.
– Ce căutaţi în grădina mea? urlă el. Cine v-a lăsat înăuntru? Afară cu toţii, să nu vă mai prind pe aici!Îngroziţi, copiii o luară la fugă, iar uriaşul puse să-i fie înconjurată grădina cu un gard înalt. Încuie apoi poarta cu un lacăt mare şi lăsă la vedere o tăbliţă pe care scrise cu litere de-o şchioapă: «Intrarea interzisă». Ba, mai cumpără şi nişte câini răi, care s-o păzească straşnic de „musafirii” nedoriţi.Curând, veni şi anotimpul rece în acele ţinuturi, iar apoi, primăvara îşi intră în drepturi. Numai în Grădina Uriaşului, iarna nu mai pleca. Nu se mai zăreau defel copii râzând şi jucându-se printre copaci, iarba nu mai încolţea… În grădina albă, fără viaţă, se vedeau doar omătul, gheaţa şi Pasărea Zăpezii, care părea că îşi făcuse cuib acolo, pentru totdeauna.Uriaşul stătea lângă foc, învelit în multe pături şi nu putea să priceapă de ce mai era încă atât de frig afară. „Oare de ce nu mai vine primăvara?” întreba îngrijorat. Dar iată că într-o bună limineaţă, o muzică veselă îi ajunse la urechi. „Ce să fie oare? Aud clopoţeii sau e glas omenesc?”Câţiva copilaşi se furişaseră în grădină şi se căţărau prin copaci, cântând şi chicotind veseli; păsărelele îi urmăreau fericite, ciripind de zor. Ca prin farmec, frunzele copacilor şi pajiştea se înverziră ca odinioară.Numai lângă un copac, un băieţel se uita trist la ceilalţi, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă: era prea mic şi nu se putea căţăra în copac. Atunci, uriaşul, care nu iubea pe nimeni, îşi spuse în sinea lui: „Am fost egoist! I-am alungat pe copii din grădina mea şi, din cauza aceasta, primăvara nu s-a mai întors. Îl voi ajuta pe micuţ să se caţere alături de ceilalţi. De azi, viaţa mea se va schimba!”
Şi uriaşul ieşi în grădină. Speriaţi, copiii o rupseră la fugă.
– Nu, nu, rămâneţi! strigă uriaşul. În sfârşit, am înţeles! Voi îmi aduceţi primăvara în casă! De acum în colo ne vom juca împreună! Şi un zâmbet blând îi îmbună chipul.
Apoi, îl luă în braţe pe micuţul care plângea şi mângâindu-l, îl aşeză pe o ramură groasă. Îndată copacul se acoperi de frunze şi începu să înflorească. Fericit, copilul îl îmbrăţişă pe uriaş cu drag.
– Ce bun eşti! Te iubesc!
Uriaşului i se încălzi inima pentru prima dată în viaţă. Astfel, copiii se întoarseră la vechiul lor loc de joacă şi, odată cu ei, apărură florile, fructele şi păsărelele. Uriaşul se juca cu toţi şi le povestea întâmplări minunate din ţinuturile prin care colindase.
Trecură ani şi ani. Primăveri, veri, toamne şi ierni îşi luau zborul rând pe rând, dar în Grădina Uriaşului primăvara venea întotdeauna la timp. Acum, nimeni nu se mai temea de uriaş,iar copiii îl iubeau nespus de mult.
Din ziua în care se împrietenise cu copiii, uriaşul nu îl mai revăzuse pe băieţelul pe care îl ajutase să se urce în copac. Adesea îi întreba pe ceilalţi dacă ştiau ceva despre micuţ.
– Nu îl cunoaştem, răspundeau cei mici. A plecat, poate, în alt oraş.Timpul trecea şi uriaşul nu mai avea linişte.
Trecură anii în zbor şi uriaşul, îmbătrânit, privea odată posomorât la grădina acoperită de zăpadă. Deodată, văzu cu uimire un copac înflorit. Iar sub copac îl zări pe băieţelul pe care-l căuta de atâta timp. Dar… pentru el timpul nu trecuse deloc, căci la fel de mititel îl văzuse uriaşul ultima oară! Bătrânul alergă în grădină, îl îmbrăţişă pe micuţ, apoi îl întrebă:
– Unde ai fost şi cum de ai rămas tot mititel? Eu am îmbătrânit, tu ai rămas însă, acelaşi…
Eu sunt Spiriduşul faptelor bune, îi răspunse atunci copilul. Pentru mine timpul nu există. Ştiu că îţi pare rău că ai fost cândva egoist. De aceea, te poftesc acum în grădina mea.
– Şi unde se află aceasta?
– Iat-o, îi răspunse băieţelul şi îi arătă un curcubeu apărut ca din senin. Apoi îl luă de mână pe uriaşul gârbovit de ani şi se îndreptară împreună spre curcubeul minunat, ce strălucea vesel în înălţimile cerului.
A doua zi, copiii îl găsiră pe uriaş sub copacul înflorit, adormit pentru totdeauna, dar cu un zâmbet fericit pe faţă. De atunci, Grădina Uriaşului a rămas cel mai drag loc din lume pentru mulţi copii, iar dacă n-o fi dispărut de pe faţa pământului, poate că mai există şi astăzi.
