5. Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, o trăsătură morală a lui Ion Creangă, aşa cum reiese din ultimele două paragrafe.Când l-am cunoscut, în copilărie, eu nu eram decât un școlar mititel în clasa a II-a primară,
în vârstă de opt ani. Creangă era în pragul bătrâneței. Totuși, îmi aduc destul de bine aminte
de el. Printre atâția dascăli severi și înăcriți, care mi-au chinuit copilăria ani de-a rândul, îmi
apare figura blândă și jovială a lui Creangă, pe care toți băieții îl iubeam. Omul acesta, înalt
și burtos, pururea zâmbitor, radia în jurul lui, pe stradă ca și în clasă, în vorbă ca și în scris,
aceeași lumină, bunătate și veselie. Cu ce dragoste, cu ce căldură își îndeplinea el nobila
misiune de luminător! Patima lui era gramatica [...]. Ținea la scrisul limbei curate românești,
după firea ei. Și făcea cu noi în clasă probă pentru bucățile ce le tipărea mai pe urmă în
celebra carte: Învățătorul copiilor. — Mai zi o dată, măi băiete... și încă o dată... că asta nu
sună curat românește... Și cu mâna pâlnie la ureche, asculta repetarea fiecărei fraze. Îl
chinuia uneori ceasuri întregi un singur cuvânt ce i se părea că nu-i la locul lui – căci după auz
judeca el efectul literar al stilului. Parcă îl văd la catedră: mare, gras, suflând greoi,
descheiat la haina lui de șiac*, tamponându-și mereu fruntea și părul lui bălan c-o batistă
roșie popească. Așa îi era obiceiul. — Scoateți batistele! comanda el uneori brusc, oprindu-se
în mijlocul explicației. Și care se întâmpla să fi uitat batista acasă, venea singur și întindea
palma lui Sf. Neculai – o vărguță de alun păstrată cu sfințenie în sertarul catedrei. Marile lui
calități de dascăl făceau să cucerească și să stăpânească deplin atenția copiilor. Și când
simțea un început de oboseală a clasei, el se pornea să povestească snoave și pilde în legătură
cu purtarea unora dintre noi – și toți băieții râdeau cu poftă și se porecleau, făcând haz unii
de alții. „Brânză bună în burduf de câine” le spunea el celor deștepți și răi. Blând,
comunicativ, șăgalnic, domnul Creangă nu ne strunea ca ceilalți dascăli, în fața cărora
ședeam smirnă, pironiți în bănci. Uneori afară privea la jocurile noastre și ne învăța cum
trebuie să batem mingea. „Boul trebuie să tragă și copilul trebuie să se joace” zicea el și ne
lăsa în voie, fără să-l supere neastâmpărul și obrăzniciile noastre. Îmi aduc aminte cu ce drag




ne scoteam căciulile din cap când îl întâlneam pe stradă. Pe când ceilalți dascăli gravi nici
nu-și ridicau ochii la niște școlari mărunți, domnul Creangă răspundea voios la salutul nostru,
scoțându-și din cap pălăria lui sură și mare cât roata carului. Jean Bart, Ion Creangă *șiac –
postav aspru din lână