Forma globului terestru este aproape sferică, deformarea datorându-se forței centrifuge rezultate prin mișcarea de rotație, Pământul având o formă de "teroid", adică mai bombat la ecuator și mai turtit la cei doi poli.
Astfel raza Pământului variază între 6357 și 6378 km, fiind alcătuit spre adâncime din mai multe straturi
Structura Pământului pe straturi:
In centrul Pământului se află "miezul" sau "nucleul Pământului" (cu grosimea de 3.471 km), de consistență fluidă, alcătuit din elemente grele (metale grele mai ales fier), unde au loc reacții atomice de fuziune în condițiile unor temperaturi și presiuni ridicate.
Stratul următor este "mantaua Pământului" cu grosimea de 2.900 km. Mantaua este alcătuită din roci plastice, predominând silicații și oxizii.
Stratul de la suprafață numit "scoarța" sau "crusta Pământului" este o crustă solidă, este stratul cel mai subțire (40 km grosime) unde domină oxizii și silicații, fiind însă îmbogățit cu unele elemente care nu se pot întâlni în mantaua Pământului.
Stratul nucleului intern situat cel mai central în interiorul Pământului întinzându-se în adâncime între 5100 și 6371 km. Nucleul Pământului este constituit dintr-un amestec solid de fier și nichel. Presiunea din acest strat atinge milioane de bari și temperaturi între 4000 și 5000 °C, temperaturi asemănătoare din petele solare. Unele ipoteze presupun că asemănător Soarelui și în centrul Pământului ar exista hidrogen comprimat sub formă solidă (având o structură metalică) care ar putea proveni ca materie primă din Soare.
Stratul nucleului extern fiind situat între adâncimile de 2900 și 5100 km, se află într-o stare de agregare fluidă constituit dintr-o topitură de fier și nichel care probabil conține urme de sulf și oxigen, aici fiind temperaturi de cca. 2900 °C. Această topitură metalică fiind un bun conductor electric, sub acțiunea de rotație a Pământului ar fi răspunzătoare de magnetismul terestru.
Nucleul Pământului are 31,5 % din masa totală a Pământului și numai 16,2 % din volumul acestuia, nucleul având densitatea medie de 10 g/cm³ pe când densitatea medie a globului este de numai 5,5 g/cm³. Stratul superior al nucleului Pământului este numit zona nucleu-manta sau era numit "discontinuitatea Wiechert-Gutenberg" sau din cauza discontinuității sale numit Stratul-D (cu o grosime 200 – 300 km) fiind cercetat prin metode seismologice.
În 2010 un grup de cercetători conduși de Satoshi Kaneshima de la Universitatea Kyūshū, Japonia, au susținut că ar fi descoperit un nou strat al nucleului, descoperire care ar putea duce la dezlegarea misterelor legate de câmpul magnetic al planetei. Acest strat s-ar afla la extremitatea nucleului și ar fi format dintr-o concentrare de elemente ușoare (oxigen și sulf).[1][2]
Mantaua internă este separată printr-o zonă de trecere de nucleu fiind caracterizată printr-o schimbare bruscă a densității de la densitatea 10 la 5 g/cm³. Cauza fiind schimbarea compoziției fierul fiind înlocuit de mineralele cu o pondere mai mare în silicați de magneziu (perowskit CaTiO3 descoperit de G. Rose în 1839), precum și a oxizilor metalici de magneziu și fier. Mantaua internă se întinde între adâncimea de 660 km și 2900 km, având o temperatură de cca. 2000 °C. Zona termică D dintre nucleu și mantaua internă este considerat Plume (zona de proveniență a magmei vulcanice).
Zona de trecere dintre mantaua internă și mantaua externă este situată între adâncimile de 410 și 660 km, fiind o zonă de trecere dar în același timp este considerată această zonă aparținătoare mantalei externe. Linia de delimitare a fazei de trecere este stabilită prin prezența olivinei mineralul principal din componența mantalei externe. Această schimbare a mineralelor din structură atrage după sine și schimbarea densității și viteza de propagare a undelor seismice.
Mantaua externă începe de la adâncimea de 410 km și se întinde spre suprafață până la granița cu scoarța terestră, având în compoziția sa mai ales peridotit, olivină și piroxeni, fiind prezente și mineralele din grupa granatelor. Mantaua externă cuprinde o zonă numită "asthenosferă" ce se întinde între adâncimile de 100 și 210 km (grec. Asthenospheră = sfera moale) prin rocile topite are o consistență moale jucând un rol important de tampon în atenuarea vitezei de propagare a undelor seismice. Prin consistența fluid-vâscoasă permite alunecarea lentă pe suprafața sa a plăcilor rigide a litosferei (mișcarea de derivă a continentelor).
Mantaua reprezintă 1/3 din masa Pământului, cu o densitate care oscilează între 3¼ și aproape 5 g/cm³. Zona superioară a mantalei este denumită "suprafața sau zona de discontinuitate Moho" (zonă descoperită (1910) de geologul croat A. Mohorovičić) fiind zona care desparte mantaua de scoarță, caracterizată prin discontinuitatea transmiterii undelor seismice și prin schimbarea mineralelor și rocilor componente, care cauzează o schimbare bruscă a densității cu o diferență de 0,5 g/cm³ ceea ce determină o reflectare intensă a undelor seismice, detectate ușor la suprafața Pământului.
Sper ca te-am ajutat! Succes!
