A treia răscoală a sclavilor a fost singura care a amenințat în mod direct Italia, vatra Republicii Romane, și a înspăimântat poporul roman datorită numeroaselor succese pe care grupul de sclavi rebeli, al cărui număr a crescut cu rapiditate, le-a obținut împotriva armatei romane, între 73 și 71 Î.Hr. Până la urmă, rebeliunea a fost zdrobită prin concentrarea masivă de trupe de către comandantul unic Marcus Licinius Crassus, deși revolta sclavilor a continuat să producă efecte indirecte asupra politicilor romane și în anii care au urmat.
Între anii 73 și 71 Î.Hr., un grup de sclavi fugari, inițial în jur de 78[1] de gladiatori, în special traci, gali și germanici,[2] al căror număr a depășit ulterior 120.000[3] de bărbați, femei și copii, a mărșăluit și luptat de-a lungul Italiei cu relativă impunitate, sub îndrumarea câtorva comandanți, incluzându-l pe faimosul general-gladiator Spartacus. Adulții apți de luptă ai acestui grup de sclavi au constituit o forță armată surprinzător de eficientă care a demonstrat în mod repetat că poate ține piept mașinii de război romane, fie că a fost vorba de patrule locale din Campania, de miliția romană sau de foarte bine pregătitele Legiuni romane sub comanda unor consuli. Plutarh a descris acțiunile sclavilor drept o încercare de a scăpa de stăpânii lor și de a se refugia în Galia Cisalpină, în timp ce Appian și Florus au înfățișat revolta drept un război civil în care sclavii au pus la cale o campanie militară cu scopul de a captura însuși orașul Roma
