Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri adresate iubitei şi două monologuri meditative ale eului liric.
Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în meditaţie. Aceste versuri conturează portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de meditaţie asupra veşniciei. Elementele acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare, câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”, elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere al poetului este etern. Aceste elemente simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric, însă la acest tip de cunoaştere însă nu are acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că împlinirea umană se realizează doar în planul terestru prin iubire.
