Răspuns:
Adina stă pe Calea Moșilor și are tot ce își poate dori: are prieteni (din bloc și de la școală), păpuși, rotile și câte și mai câte. Are și un ghiozdan portocaliu, cu Scufița Roşie, care o face să simtă că poartă tot timpul o căsuță în spate, ca un melc. Din când în când ascultă discuri cu povești.
Într-o zi scrie o poezie și devine o poetă celebră în toată școala. Într-o noapte urcă pe bloc și vede eclipsa de Lună. Iar la un moment dat îi convinge pe colegi să exploreze școala, în căutare de locuri secrete și misterioase. Calea Moșilor este toată lumea Adinei, pentru că aici se întâmplă totul, și numele ei adevărat este Calea Copilăriei
Cele 8 povestiri de pe Calea Moșilor m-au binedispus. Și nu numai că am devorat-o într-o seară, pentru că mi-era imposibil să o las deoparte, ci și pentru că umorul Adinei Popescu, pe care l-a așternut în fiecare povestire, m-a făcut să împărtășesc citate și cu membrii familiei.
Nu m-am născut în perioada comunismului – se pare că mi-era mult prea teamă să ies la lumină chiar și în perioada revoluției din ’89 – , însă poveștile auzite, de la părinți, de la fratele mai mare, le-am regăsit negreșit în aceste povestioare scrise atât de frumos de Adina Popescu.
Și nu doar pe ale lor le-am regăsit, ci și pe ale mele, ale celor din anii ’90. Chiar și noi cei din generația imediat următoare comunismului, ne-am dat cu rolele, am sărit coarda, noi fetele ne etalam “zestrea”, păpușile, în casă sau afară, în fața blocului. Care era mai norocoasă avea și păpuși în genul celei Barbie.
Ne jucam pe lângă bloc diverse jocuri, care ne răpeau toată ziua – mai ales vara, fără să avem nevoie de calculatoare, sau de telefoanele părinților pentru a ne calma agitația. Pe când se însera, eram strigați de părinți sau de frații mai mari, în casă, evident, pentru că era “ora colgate”. Doamne cât de tare ne displăcea expresia aceea!. Asta însemna că s-a mai dus o zi de joacă.
Explicație: