Poezia exprimă sentimentul de dor nemărginit al mamei după fiul ei plecat departe.
Într-un cadru apăsător (apele dau vuiet în cale, amurgul este umed, plopii doinesc eterna jale), în căscioara de pe malul apei, poetul și-o închipuie torcând alături de cele două fete.
Sentimentele mamei de dragoste și de dor, atât de puternice sunt sugerate prin cuvinte simple: stai îngândurată, spui șoapte fără de-nțeles, ochii stau țintă. Gesturile ei sunt neobișnuite: scapă fusul și nu-l ridică, sare la geam având impresia că bate fiul ei, tace, iar privirea și puținele cuvinte exprimă o durere fără margini:
"Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,
Aș mai trăi o viață.
E dus, și voi muri dorind
Să-l văd o dată-n față."
Atmosfera odăii cu vatra veche în care de-abia arde focul din trei vreascuri rupte dintr-un gard, ce împrăștie în jur o lumină palidă, este în concordanță cu sentimentele mamei.
În noaptea adâncă, acest suflet pustiu, fără speranță, adoarme cu gândul la fiul plecat, pentru ca astfel să-și mai aline dorul.
Din felul în care poetul evocă imaginea impresionantă a mamei desprindem și sentimentele sale față de ființa care i-a dat viață, l-a crescut și la care se gândește cu drag și cu regretul de a nu-i fi în preajmă.
Sentimentele exprimate în poezie pot fi ale oricărei mame aflate departe de fiul său.
