Nepotelul, era un baetel gingas, cu ochii negri-negri si umezi ca si cand ar fi plans intr-una, si neobisnuit de destept.
De multe ori, coana Ruxanda sta ceasuri intregi intr-un colt al odaiei, si de acolo, ii urmarea toate miscarile: in clipitul genelor, in adusul capului, cand se uita incotrova, in inseninarea usoara, ca o adiere, a fetei, in suspinele fugare pe care, asa din senin, aceasta inima plapanda le avea, dansa intrezarea viata copilului ce se odihnea acuma in pamant.
Si iata ce a visat... Parea ca plecase cu mosul care-l tinea de mana, si cum iesiau din ogragioara, deodata se ridica un omat cat casa; dar mosul sufla odata si ca prin farmec se deschide o carare lunga, lunga, acoperita de iarba verde, din care se ridica miros dulce de toporasi; iar pe demarginea cararei tot felul de copaci: smochini cu frunzele late, si roadele zaharite gata...
Caci unde nu incepe a sufla mosneagul pe o parte si pe alta, si pe ce parte sufla, omatul se spulbera si se dezvalea, una cate una, fetele unui palat mandru, cu aurarii la porti, cu gradini imprejur, cu feresti multe si cu scari de marmora.
Dar copilul se mahni si spuse batranului ca n-avea ce face el cu asa palat mare, cu atatea bogatii nenumarate, si ca mai bine i-ar fi parut, daca palatul ar fi fost atat de mic, sa-l poata aseza in casuta lui, sa i-l poata vedea si mama.
