Răspuns:
În anul acela, se pornise de timpuriu iarna cumplită. Nămeții urcau cât gardurile și cu greu răzbeai pe străzi, unde zăpada spulberată se vântura ca pleava în urma mașinii de treierat. Te orbea. Nu se vedea om cu om. Tramvaiele înghețaseră. Mașinile parcate la întâmplare pe trotuar stăteau țepene ca niște sloiuri printre troiene.
Acoperișurile caselor, cu forme diferite, erau uniformizate de stratul gros de zăpadă pufoasă. Marea albă încetinise forfota orașului. Doar fumurile ieșite pe hornurile caselor erau pline de viață. Rotocoale dense se ridicau spre cer și se îngemănau cu perdeaua densă de fulgi mari.
Ninsoarea strajnică a ultimelor ore acoperise asfaltul străzilor. Pe bulevardele largi șerpuiau poteci strâmte formate sub greutatea pașilor celor care s-au încumetat să dea piept cu zăpada atotstăpânitoare.
Din loc în loc, gospodari, înarmați cu lopeți mari de zăpadă, se chinuiau să facă puțină ordine în marea dezordine construită cu migală de ninsoarea abundentă. Totul era în zadar. În câteva minute, sub efectul vântului, munții de zăpadă strânși de oameni se transformau în pulbere fină care acoperea fiecare părticică proaspăt curățată. Iarna nu putea fi învinsă atât de ușor. Cu încăpățânarea-i binecunoscută, face doar ce dorește: să cearnă alb peste tot ce mișcă și ce nu mișcă.
