Eram la munte, într-o zi de început de toamnă. Priveam... și nu mă săturam
privind ! Natura toată părea o minunăție cerească, iar eu descopeream
adevărate tablouri și iar tablouri, unice, impresionante, perfecte.
Aș fi dorit să fiu pictor, să aștern totul pe pânze uriașe, într-o simfonie suavă
a culorilor calde și reci. Am început să "creionez" câteva siluete de
copaci, pe caietul meu de dictando, cu pixul albastru, apoi cu cel negru,
apoi cu cel roșu..., apoi cu cel verde. După 10 minute, parcă ieșise ceva
interesant, dar, după alte 5 minute, am mototolit foaia de hârtie și am
aruncat-o nemulțumit. Așa că m-am trezit că scriu și iar scriu, schimbând
aleatoriu pixurile, descriind cu răbdare ceea ce ochii mei vedeau la tot pasul.
Mă așezam pe câte o bancă, scriam, porneam din nou, agale, apoi găseam
o altă bancă și iar scriam, și tot așa, mai toată ziua aceea am tot scris.
Acasă, sora mea, Claudia, m-a felicitat pentru ce am scris, mi-a corectat
unele mici scăpări sau derapaje, apoi mi-a dat ideea să rescriu totul.
Am stat mult să mă gândesc la titlul potrivit, dar nimic nu se potrivea cu
ce scrisesem acolo, la munte. Așa că tot Claudia m-a salvat spunând
simplu și spontan următorul titlu : "Scriitor pentru o zi"
Am fost uimit și bucuros când doamna profesoară de Limba Română
mi-a luat caietul și mi-a citit compunerea în fața clasei.
Nu mi-a pus notă, dar m-a felicitat și m-a numit marele scriitor
al clasei.
Colegii m-au aplaudat, iar eu...am fost fericit !!!
